marți, 7 februarie 2017



             IOAN IANOLIDE-Deţinutul profet
                         
                                                   

     „...Putem spune că tragedia umanităţii trebuie
    trăită ca propria ta nenorocire. Din punct de vedere
   global răspundem, ne asumăm păcatele lumii.
   Dar consecinţa o trage cel care greşeşte.”
              (Arhimandritul ARSENIE PAPACIOC)
  
   Ioan Ianolide-Deţinutul profet este unul dintre Vlăstarii creştini, răsăriţi din Rădăcina ortodoxă, falnică, multimilenară a Ţăranului aristocrat protodac, de esenţă imperială geto-tracă, a proto-neamului nostru pelasg, precreştin, înfiat ortodoxiei lui Hristos, care a înflorit în mari dascăli, iluştrii poeţi, mame sfinte, artişti consacraţi, eroi-jertfitori, genii ale gândirii, cuvioşi-filocalici, filosofi creştini, profeţi-mistici, martiri prisositori, mărturisitori şi sfinţi.

   Cartea eroului-martirului-mărturisitorului Ioan Ianolide, Deţinutul profet, editată la editura Bonifaciu, se desfăşoară pe trei părţi semnificative: partea I-a-Tristeţiile unui deţinut, urmată de partea a II-a cu Profeţiile unui deţinut şi încheind cu Spovedania unui deţinut.
   Lucrarea a fost prefaţată cu o Lămurire asupra ediţiei şi postfaţată cu Epilogul autorului. 
   Tot zbuciumul lăuntric în care a lăcrimat sufletul acestui mare Român, al acestui mare Creştin Ortodox, mare cât Dacia nemuritorului Decebal-geneza Străbunilor hărăziţi dintru început de Dumnezeu în lume, a odrăslit în cununi de veşnicie primordială, cu Doine prelinse din bucuria şi tristeţea frumoasei prinţese Dochia şi a marilor ei luptători, cu reflexele fulgerătoare ale Eroilor urmaşi intraţi în Legendele de Aur ale Străbunilor, cu porfira de Dor şi heraldica nobilă a Suferinţei, cu mărgăritare de Lacrimi şi nestemate de Sânge, cu nădejdea nituită de Lanţuri şi libertatea prinsă în zalele Cătuşei însetată de durere, cu pogromul de Prigoniri şi Golgotele Răstignirii, cu flamura Crucii şi biruinţa Învierii Neamului nostru dacoromân sfânt, inima lui ţâşneşte spre înaltul cer prin strigătul profetic al Generaţiei sale mistice-mesianice-martirice.

   „Deţinutul profet” a pătimit un sfert de secol în coperţile unui manuscris ascuns de Dumnezeu de teama irozilor, ajuns în cele din urmă peste Ocean la părintele ales, pătimitor şi jertfitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa pentru a-i înlesni lumina tiparului după urcarea la cer a profetului-autor, dar mărturiile scrise mai zăbovesc un timp cu noul protector până când acesta se întoarce însoţit de manuscris în Ţara Maicii Domnului, pentru ca din această sfântă Grădină, din colţul de rai al Mănăstirii Diaconeşti, prin grija părintescă a Duhovnicului Amfilohie Brânză, Comandorul-duhovnic, amândoi martirii-mărturisitori să-şi ia zborul către cerul binecuvântat de sus al Daciei lor, lăsând zestre pământului lucrarea profetică ziditoare.

   Prin conţinutul prelins din sufletul zbuciumat, aureolat de suferinţă, dar mare şi iubitor al pătimitorului profet-teolog, Cartea este o Filosofie ortodoxă a esenţelor spirituale peste pâlpîirile de azur ale geniului creştin şi cu câteva ceruri deasupra pretinşilor teologi instituţionalizaţi. Toată urzeala ţesăturii contemporane în care existăm este reliefată de lumina cuvântului său hristic, ca o sabie spirituală, epistolară ce despică negura apocaliptică, învolburată numai de nesăbuinţa indivizilor autohtoni şi a confraţilor alogeni care au decăzut de mult din condiţia lor firească de oameni şi din Icoana Chipului lui Dumnezeu.

   Profetul-mărturisitor Ioan Ianolide nu ne vesteşte apocalipsa, ca să ne înspăimânte, ci altceva cu mult mai presus şi mai salvator : Biruinţa lui Iisus Hristos. Biruinţă care, în ciuda dezertărilor apărătorilor ortodocşi responsabili ai creştinismului, încă mai are resurse de luptă, de schimbare, de reînnoire, pe măsură ce revine la comuniunea cu Hristos, cu Dumnezeu.
   Trebuie să mărturisim-Testamentul dumnezeiesc-uman al lui Iisus Hristos, ca să salvăm, oricine fiind creştin ortodox de pe orice treaptă, din pârjolul ateu, globalist, comunist-bleu, boabele de grâu ale Zestrei existenţei şi esenţei noastre spirituale daco-creştine, pentru a nu ajunge la o arie a putreziciunii, a descompunerii, ca în cazul românilor şi a altora aflaţi pe Canaanul american-tărâmului făgăduinţei, consemnat de actorul Român Ortodox-Mărturisitor Dan Puric: „Un bun prieten de al meu mi-a spus că într-un aeroport din SUA, soţia lui, româncă şi ea, nu-şi găsea paşaportul şi uşor iritată, căutând în geantă, a exclamat în engleză Oh, my God! Imediat, ca din senin, s-a apropiat de ea o doamnă din personalul aeroportului şi i-a spus cu o voce rece şi autoritară că îi este interzisă această expresie în spaţiul public. Şi atunci vin şi spun: când România va ajunge aşa, poporul român nu va mai exista!” (Dan Puric, Să fii Român! Bucureşti-2016, p. 159)

   Mărturisirea este o lucrare hristică, mesianică, hărăzită ca o vocaţie şi ca o misiune a Profeţilor, ca prin cuvântul lor să iradieze o putere de Sus, o revelaţie pentru a lumina sufletul unui Neam, pregătindu-l astfel pentru o întrupare a desăvârşirii creştine, prin jertfa asumată, urmată de Mântuitorul Hristos pe calea aparte şi prin uşa strâmtă a Ortodoxiei.
   O astfel de Cale trecând dincolo de imaginar, a fost cu putinţă prin biruirea Iadului din temniţele româneşti ateo-regalo-comuniste.
    Strigătul profetului prelins din oceanul de lacrimi al durerii Neamului dac, rupe zăgazul Zidului roşu, prin convulsiile dureroase, întinse ca un reflux al suferinţei asumate ce s-a înseninat ca ţipătul de azur al Pescăruşului ce planează deasupra poalei albastre de ţărm, ca o undă de ţâşnire spre luptă, spre salvare, spre adevăr, spre credinţă, spre onoare, spre jertfă, spre biruinţă, spre demnitate, spre dragoste, spre înnoirere, spre înălţare a Neamului înconvoiat de haosul abisal prăvălit odată cu statul-ateu uzurpator peste minunata noastră multimilenară Vatră creştină.
   Strigătul profetului Ioan Ianolide s-a pogorât ca un fulger pentru a se aprinde în inimile şi sufletele celor care au mai rămas eroi creştini, demni ca autoritate a mărturisirii ortodoxe.
   Ecoul Mărturisitorului s-a prăvălit ca un înverşunat torent, ca o mare cascadă care, mătură în calea sa toate puhoaiele meschine, persecutoare, prigonitoare, politicianiste, ca un mare fluviu învolburat aşa cum îl definea în stilul său filosoful Constantin Noica pe orgoliosul naţionalist profesor Iorga: „... e ca Dunărea, spală malurile şi poartă tot: case, nămolul fertil, pomi cu crăcile în sus, câini morţi, unguri, cioate...” (Aurel Ion Brumaru, Sfântul Petre Ţuţea şi Proiectul, articol apărut în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri-Crestomaţie de Gabriel Stănescu. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 52)
   Autorul, prin mesajul său profetic ne aduce în pridvorul paradoxal al unei spirituale îndrăzneli limitată doar de o smerenie asemeni unui ascet mistic, încercat aflat în largul pustiei sale peste care păstoresc doar Dumnezeu, Cerul şi el, revelând privilejul haric al Duhului care grăieşte prin el, pentru a ne reveni, pentru a ne întoarce Acasă, în Sânul bisericii Strămoşeşti, pe Moşia gliei străbune, întru asemănarea Chipului lui Dumnezeu, înnoit prin Hristos, pentru a ne întoarce la simţirea dacoromânului legendar, cea prea primitoare, doldora de omenie, prea dăruitoare, prea zămislitoare de eroi, prea întrupătoare de călăuzitori, de mărturisitori, de martiri şi de sfinţi.
   Apelul şi mesajul lui maturizat în cicatricele durerii, turnată în tiparul de aur al demnităţii, după ce ne poartă pe Calea desăvârşirii sale lăuntrice, prin focul mistic înteţit de flăcările suferinţei din temniţele feroce ale iadului pripăşit la noi, ne arată că jertfa sa este totuşi insuficientă şi că trebuie urcat cu mult mai sus, pe piscul filocalic, spre comuniunea deplină a sufletului cu Dumnezeu, cu Fecioara Maria, cu Martirii şi Sfinţii Neamului, unde străluceşte aura ortodoxă ce răspândeşte în jurui şi la mari distanţe chipul integral al creştinismului real.
   Numai aşa Răsăritul acestui Neam falnic, drept şi viteaz, cu chemarea Zorilor aurii şi azurul înmiresmat al cântării liturgice pogoară Taina proniatoare ce înmugureşte trăirea lăuntrică, deschizându-se asupra lumii ca o binecuvântată Corolă de flori a Cuvântului şi a Iubirii.
   Lămurirea asupra ediţiei ne descoperă Taina deţinutului profet: „Deţinutul profet” este o carte care şi-a ales singură momentul apariţiei.
   Manuscrisul-pelerin al profetului-martir, încarcerat 23 de ani pentru vina de a fi Român şi Creştin ortodox, Ioan Ianolide a ajuns alături de o scrisoare a autorului adresată doamnei Doctor Ana Maria Marin Van Saanen, prin care o ruga să trimită textul scris sub nasul securităţii după anii ’85, în SUA la părintele prieten, camarad de suferinţă şi biruinţă Gheorghe Calciu-Dumitreasa spre publicare, dar fără să dezvăluie numele autorului.
   Părintele nu l-a putut publica la timp, aşa că Bunul Dumnezeu l-a ţinut sub obroc până la plinirea vremii. Surprinzător profetul nostru ne avertizează că: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă în mileniul trei.”
   Autorul demască faţa demonică a tiraniei mondiale care, uniformizează planeta declanşând în omenire Apostazia acestei lumi prea obosită de sine, de atotsuficienţa şi nepăsarea sa.
   Profetul-martir trage de Clopotul cel mare al Bisericii noastre Ortodoxe, de acel Buga al Marelui Ştefan de la Putna, pentru a trezi Sinodul cel prea bogat, prea corupt, prea necreştin şi prea nepăsător la slujirea divină a lui Hristos şi a Neamului nostru, Cler prea Înalt uns în lojele iudeo-masonice apăsat doar de mitrele de aur şi rubine puse una peste alta, de cârjele arhiereşti cât stâlpii unei catedrale ortodoxe, Cler responsabil de pieirea societăţii româneşti pravoslavnice: „Biserica nu poate binecuvânta la întâmplare orice formă socială, orice lege, orice instituţie, orice doctrină, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care aparţin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională.”

   „Că „Deţinutul profet” a apărut chiar la momentul când cuvintele autorului încep să se împlinească, nu este un lucru întâmplător. Rămâne doar să nu lăsăm profeţii temniţelor să strige în deşert, căci oamenii aceştia au trăit şi au murit pentru Hristos.”

   Mănăstirea Diaconeşti, 11 Aprilie 2009.
   Partea întâi-Tristeţile unui deţinut
   Profetul-pătimitor întrevede căderea unor capete ale balaurului roşu-comunismul, dar pe măsură ce i se retează, ele cresc la loc, mai viguroae şi mai multe, pentru a-şi întinde tentacolele hegemoniei universale a răului prin forţele sale apocaliptice revitalizate deopotrivă de ateism şi de o mare parte a creştinilor inerţi, somnolenţi, indiferenţi ori corupţi.
   „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent.
   Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice. Aşa se explică apariţia teoriei fiinţei sacre a Israelului, izvorâte din spirit caiafic. Cucerirea Ierusalimului e un semn antihristic, şi lumea creştină nu i se poate opune.
   Creştinismul nu poate admite Israelul caiafic, căci Îl neagă pe Hristos...
   Evreii nu pot accepta nici după două mii de ani conceptul hristic şi rămân înzidiţi în spiritul caiafic, care-L ucide pe Hristos Dumnezeu din raţiunea de a salva fiinţa poporului israelit. Teoria fiinţei sacre este produsul caiafismului.
   Deşi sunt impresionante vitalitatea şi mesianismul israelitean, ele se dovedesc catastrofale pentru ei şi nefaste pentru omenire. Antisionismul este răspunsul proletariatului internaţional la politica israeliteană de dominare a lumii, în cadrul revoluţiei proletariatului internaţional.
   Conflictul între sionism şi comunism este public, dar nu produce incendiu pentru că ambele părţi au încă interese comune.
   Deţinutul îşi trăieşte viaţa ca şi cum s-ar afla în faţa lui Dumnezeu. Stă ore în şir, ziua şi noaptea, în stare de trezvie, pe un scaun şi aşteaptă, rugându-se şi chemând mângâierea şi descoperirea Duhului Sfânt.
   Nu tinde către miracole, ci spre o atentă dreaptă judecată. Ştie că reflectarea luminii divine este în funcţie de condiţiile şi structurile fiinţei sale, de aceea nu se hazardează în absolut. Deşi în clipa unei luminări are simţământul Adevărului, el rămâne rezervat, căci numai verificarea ulterioară va dovedi în ce măsură a fost în adevăr. Misiunea omului este de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.
   Profetul a suferit înainte, în timpul şi după suferinţă, admiţând-o şi abordând toate problemele omeneşti existenţiale prin prisma teologic-ortodoxă, străduindu-se prin subţirimea minţii coborâte în inimă să primească viziunea în har, astfel ca gândirea lui să aibă temei hristic, evanghelic, apostolic şi patristic.
   El nu face sinteze, căci a uitat tot ce a citit, ci vede sinteza lumii în simbolurile ei. E atent la toate dimensiunile condiţiei umane, doreşte să le cuprindă, dar ştie că mereu îi va scăpa ceva. De aceea nu poate cugeta lumea decât ancorat în Hristos...
   Pe firul Tradiţiei prelinsă din lumina lui Hristos, profetul nostru se ancorează cu tot harul pentru a da temei mesajului său şi pentru a avea rezonanţă deplină în rândul celor avizaţi de autoritatea instituţiilor pe care le reprezintă şi faţă de care sunt responsabili întru adevăr.
   Nu sunt exceptaţi niciunul dintre liderii spirituali care au rolul de educare, de îndrumare, de învăţare, de slujire: filosofi, gânditori, teologi şi mai cu seamă vlădicii prea înbuibaţi de sine.
   Viziunea lui despre lume şi creştinătate e autentică, se păstrează în duhul lui Hristos şi al Sfintei Tradiţii, dar la modul neconvenţional, neformal şi neritual, de aceea încercările sale de a comunica cu cei mai cunoscuţi dintre monahi s-au lovit fie de opacitatea acestora, fie de teama din ei.
   Cu vlădicii nu încearcă să ţină un dialog, căci nu are încredere în ei. Adesea îi condamnă şi se revoltă în sine împotriva slugărniciei lor.
   Marii teologi ai epocii-şi sunt câţiva-nu-i dau satisfacţie, căci nu gândesc lumea prin Hristos, ci gândesc pe Hristos prin Biserică, ori el consideră că rolul creştinătăţii este să lucreze mântuirea lumii într-o necurmată actualitate istorică a lui Hristos.
   Subtilitatea ideilor sale l-a făcut şi mai credincios, căci echilibrul omului nu poate fi realizat decât prin comuniunea omului cu Dumnezeu...
   În toată singurătatea lui, el nu se simte singur. În toată umilitoarea lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume.
   Este el un mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de ştiinţă, un economist? Nu. El se consideră simplu un om creştin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie, la teologie, la creştinătate...
   Mănăstirile îi dau un prilej de îndelungată şi rodnică meditaţie. Monahismul îi apare fie ca o dedicare de excepţie în duh paulinic ce nu s-a stins în creştinătate, fie ca o resemnare a creştinătăţii care, neputând realiza imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lumii, deci ca lume, s-a mulţumit cu orânduirea mănăstirească. Monahul e un ostaş ideal al lui Hristos, dar mănăstirea nu e o fidelă imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu.
   Deţinutul visează să se zidească o lume creştină. Respinge comunismul ateu, care vrea o lume dreaptă prin determinismul legităţii istorice, dar respinge şi capitalismul, care vrea o societate de consum ca scop al vieţii, prin exacerbarea egoismului din oameni...
   Oricât de decăzut este monahismul de azi, el este totuşi expresia libertăţii omeneşti întru dreptate, adevăr şi iubire...
   Conducerile mănăstireşti, aservite statului, depind de stat. În fiecare mănăstire sunt multiple reţele de informatori.
   Viaţa în mănăstire este controlată de Partid, de Securitate şi de Miliţie, dar cel mai regretabil control se exercită de către stat prin ierarhia bisericească.

   Partea a II-a-Profeţiile unui deţinut.
   Întreaga sa viziune filocalică este o ţesătură sofianică de Logos dumnezeiesc ce nu curge ca un gând lăuntric propriu, sau ca o idee de sine stătătoare, ci grăirea şi voinţa Duhului care, întregeşte o comunitate de spirit. Logosul se reflectă către cuvântul gânditorului, imprimându-i taina comuniunii. Cuvântul Cel de Sus impune tăcerea celui de jos, ascultarea deci, comunicându-se, comunicare ce presupune contemporaneitate şi simultaneitate de sens a culturii ortodoxe în Duhul filosofiei creştine, care să imprime lumii o civilizaţie creştină. 
   „Civilizaţia modernă şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit, căci este cea mai dezechilibrată lume ce a existat cândva. Forţa ei este colosală şi sfârşitul ei este dezastruos.
   Pe căile progresului paşnic, lumea va pieri prin senzualism, anarhie, tiranie, ură, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, conflicte, degradarea şi alienarea oamenilor.
   Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea.
   Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie. De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării...
   De două mii de ani evreii militează pe firul roşu al istoriei lor fără Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor şi istoria lor trece din dezastru în dezastru, consecinţă a păcatului lor ateu-materialist... Ei nu-L au pe Hristos, deci Îl urăsc pe Hristos şi pe ei înşişi se consideră hristos. Ei se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu toată lumea şi se luptă cu toată creştinătatea. Cutezanţa lor e impresionantă, dar şi înspăimântătoare apocalipsă. Opera lor în lume este catastrofală şi monstruoasă...
   Dacă evreii se constituie în mod conştient şi voluntar pe poziţie antihristică, mulţi creştini se situează pe poziţia de hristoşi mincinoşi...
   A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este posibilă mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii... Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai curând.

    Sensul apocaliptic al istoriei
   Una dintre marile antinomii legate de persoana umană constă în calitatea ei de fiinţă creată, dar devenită în acelaşi timp şi nemuritoare, astfel că unirea dintre cele două noţiuni stă chiar în paradoxul fundamental al fiinţei umane. Omul neexistând prin sine, ci în şi prin Atotcreatorul, devine nemuritor, chiar dacă existenţial trebuie să străbată şi sensul final apocaliptic al istoriei.
   Prefigurarea sensului apocaliptic vine odată cu omul, cu viaţa sa care se deschide spre toată splendoarea, dar şi spre multa, parcă prea multa suferinţă. Pruncul vine pe lume plângând, creşte cu plânsul, se întăreşte plângând, se luptă plângând, biruieşte plângând şi o părăseşte tot plângând. Aşadar, o puzderie de suferinţe se ţes în jurul plăpândei fiinţe: în inimă, în suflet, în trup, suferinţe proprii, suferinţe împrumutate, suferinţe primite, suferinţe binecuvântate.
   În mijlocul atâtor suferinţe oamenii n-au cerut alinarea de la Dumnezeu, ci s-au vrăjmăşit între ei, s-au ticăloşit mărind aria şi povara suferinţei, dezumanizându-se mai prejos de fiarele sălbatice, astfel încât, când a venit Doctorul inimilor, sufletelor şi trupurilor să le vindece, să pulseze pentru bine, adevăr, frumos, dor, credinţă şi dragoste, turma cea de jos mânată de ne-păstorii care o devorau, s-au năpustit asupra lui Hristos, Dumnezeu-Omul, l-au alungat, l-au arestat, l-au batjocorit, l-au defăimat, l-au scuipat, l-au lovit, l-au torturat, l-au huiduit şi l-au răstignit pe Cruce. Dar, de pe ea, El a biruit lumea şi toate forţele răului, Înviind şi lăsând posibilitatea omului renăscut în creştin să urce Golgota suferinţelor, dar şi să se mântuiască. 
    Aşadar, prima condiţie a Iubirii este Suferinţa. Astfel n-ar fi trăită în toată plenitudinea ei.
    Profetul nostru, Ioan Ianolide, face o radiografie a urii generalizate, elaborate, programate, a fenomenului apocaliptic prin diagnoza răului alimentat deopotrivă de falsele ideologii ale ateilor activi şi de falsele slujiri ale creştinilor pasivi, nepăsători, încremeniţi în haosul lor lăuntric, distrugător la nivel globalist, planetar, prin Apostazie şi domnia Antihristului.
    Apostazia a apărut la 1054, prin desprinderea Bisericii de Apus din Sânul Bisericii Mamă a Răsăritului, când raţiunea umană s-a substituit dogmei dumnezeeşti.
    Al doilea pas l-a făcut Apostazia când Ortodoxia a acceptat înnoirile, adaptându-se modei lumeşti, devenind pseudo-ortodoxia ce ţine pasul cu vremurile, decăzând astfel din Instituţia Divino-umană la cea de ONG-lumesc, urmând al treilea pas-ultimul când Sinodul unei Biserici face o politică de grup, extinsă prin jocurile de rol ale fărădelegii de sus, ale ocârmuitorilor lipsiţi de râvna hristic-apostolească, conform analizei critice a Arhiepiscopului Averchie Tauşev. ( Apostazia şi Antihristul După Învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constanţa-2009, p. 103-113)
    Conciliul vatican II-deschide noua primăvară a toamnei cenuşii: Novus Ordo Missae (NOM), aceleaşi iniţiale cu Novus Ordo Seclorum, o nouă evanghelizare universală luciferică: „Biserica nu mai reacţionează împotriva blasfemiei şi profanărilor... Biserica, prin vocea papei, îşi dezavuează trecutul, făcându-şi mereu mea culpa.Vrând parcă să confirme spusele lui Foster Bailey-„Spunând că singura cale este creştinismul, Biserica s-a înșelat amarnic, cauzând astfel persecuţii şi războaie teribile.”-în lucrările de cateheză se poate citi: „Biserica nu deţine monopolul adevărului.” (Marc Dem, Antihristul. Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucureşti-2005, p. 165)

   Sub egida edenică: Veţi fi ca Dumnezeu!, „Antihristul va sintetiza în persoana sa-sau cel puţin va încerca s-o facă-o întreagă omenire prezentă, aşa cum Adam purta în el toată omenirea care avea să vină. De aceea este indispensabil să supună întreaga populaţie a globului, să o cunoască cât mai amănunţit (fişier central, CV, pedigree), să o supravegheze (ascultarea convorbirilor, informatică, sateliţi de observare), să-i impună aceeaşi gândire (ideologie dominantă, politically correct, autocenzura, poliţia minţii), iar toate acestea nu se pot face decât de către un guvern mondial, bine înarmat din punct de vedere material şi psihologic.” (ibid., p. 81)

   Lucrarea antihristică a răului întreţinută de oamenii şi creştinii fără Hristos, grăbeşte criza milenarismului care va impune dictatura globalismului, a Noii Ordini Mondiale, descifrată în vedenia lui N. P. Rîşkovski din Rusia la 17 Aprilie 1905:
   „-Sunt slăbit şi învins, dar mai posed încă marea FORŢĂ DE SUGESTIE, şi voi zdrobi lanţurile şi cătuşele, voi trece peste hotarele universului, şi mă voi ridica împreună cu legiunile mele, şi-i voi SILI  pe oameni SĂ SE RĂSCOALE, şi voi începe bătălia, ultima  BĂTĂLIE cu acest Miel blând, ale Cărui raze de slavă, a Cărui blândeţe, smerenie, răbdare, curăţie, nevinovăţie şi Sfinţenie a Sa mă ard cu o flacără insuportabilă, ameninţând cu apropierea prăbuşirii mele în întunericul cel mai din afară.” (Marşul Distrugătorului-Lucrare tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului. Ed. Credinţa Strămoşească-2009, p. 19)

   Viziunea profetică asupra sensului istoric apocaliptic a lui Ianolide devine astfel legitimă:
  De ce are istoria sens apocaliptic?/ Se află el în raţiunea divină?/ Se află el în natură?/ Se află el în om?
   Cum a apărut răul în lume?/ Cum lucrează răul în lume?/ În duh, în trup, în natură?/ Cum lucrează răul în lume:
   La modul individual?/ La modul organizat?/ La modul politic?/ La nivelul elitelor şi al maselor populare?
   Se poate nega răul din lume?/ Se poate trăi la întâmplare?/ Se poate trăi legic şi mecanic?
   Răul spiritual nu antrenează/ orala lumii, gândirea lumii?/Cultura lumii, societatea?/ Economia, pacea, războiul?
   Cine este fiara apocaliptică?/ Şi toate forţele apocaliptice?/ Cine este hristosul mincinos?/ Cine este Antihristul?/ E posibil să se nege sensul apocaliptic al istoriei?
   Nu există o apocalipsă personală?
   Cine face parte din oştirile apocaliptice?/ Care este rolul evreilor?/ Care este rolul falşilor creştini?/ Care este rolul ateilor?/ Ce alte forţe apocaliptice mai sunt?
   Care sunt modalităţile luptei apocaliptice: Cele politice?/ Cele economice?/ Cele culturale?/ Cele artistice?/ Cele ştiinţifice?/ Cele ideologice?/ Cele militare?
   Care este raportul dintre diversele forţe apocaliptice?/ Nu-şi transmit puteri una celeilalte?/ Care este atitudinea creştinilor faţă de ele?/ Tinde fiara spre stăpânirea universală?/ Va vrea fiara stăpânirea eternă?/ Cine şi când va stăpâni fiara?
   Nu şi-a asumat Hristos misiunea să învingă fiara apocaliptică?/
   Nu au datoria creştinii să lupte şi să învingă fiara apocaliptică?/
   Nu se poate ca înşişi creştinii să fie vrăjmaşii lui Hristos?/Prin ignoranţă, prin lene, prin indiferenţă?/ Prin ipocrizie, prin laşitate?/
    Pot deveni creştinii robi ai răului?/ Nu se mânie Dumnezeu împotriva falsului creştin?/ Nu trebuie sfărâmat falsul creştinism?/
   Puterea răului în lume este opera forţelor răului?/ Este opera incapacităţii creştinilor?/
   Există agresivitate pe căi paşnice?/ Există tiranie pe căi paşnice?/ Există o apocalipsă instituţionalizată?/ Prin false ideologii?/ Prin rele orânduiri?/ Prin nedrepte legiuiri?/ Prin criminale abuzuri?/ Prin tiranii locale şi universale?/ Prin greşite idealuri?/ Printr-un mod degradant de viaţă?/ Prin decăderea morală a oamenilor?/ Prin cult satanic?/ Prin prigonirea şi uciderea creştinilor?/
  Originile Apocalipsei nu sunt în păcatul originar?/ Nu e Cain o forţă apocaliptică?/ Nu e viţelul de aur un zeu apocaliptic?/ Nu e uciderea profeţilor un semn apocaliptic?/ N-a venit Hristos să întrerupă Apocalipsa în lume?/ Nu e uciderea lui Hristos noul sens apocaliptic al istoriei?/ Nu e lupta împotriva Duhului Sfânt apocalipsa contra adevărului evident?/
   De ce se mânie Dumnezeu pe oameni?/ De ce se desfac peceţile în Apocalipsă?/ De ce apar îngerii şi cartea pecetluită?/ Ce e femeia, ce e balaurul?/ De ce apare Mielul?/ Ce este fiara care face război sfinţilor?/ Ce sunt proorocii mincinoşi?/ Ce este Fiara 666?/ Cine a biruit Fiara?/ Nu se pregăteşte poporul credincios să-L primească pe Hristos?/
   Care e rolul creştinătăţii în raport cu acţiunile apocaliptice?/
   Nu pregăteşte Duhul Sfânt lumea pentru desăvârşirea veşnică?/
   Nu se desăvârşeşte lumea în confruntarea cu vrăjmaşul apocaliptic?/
   Biruinţele creştinătăţii nu sunt trepte spre desăvârşire?/
   Biruinţa din urmă nu va coincide cu desăvârşirea lumii?/ Cu viaţa ei veşnică?/
   Este posibilă pacea în condiţiile apocaliptice?/ Există o acumulare a forţelor apocaliptice?/ Există o creştere a puterilor creştine?/ Dacă Hristos e cu noi, de cine ne vom teme?
   Ioan Ianolide nu păşeşte pe drumul celor 20 de veacuri bătătorit de şirul opiniilor, ereziilor ori sectelor proapocaliptice, ci cerne istoria lumii prin filtrele naturii tuturor crizelor: religioasă, morală, spirituală, psihologică, etică, educaţională, socială, economică, culturală, politică, juridică, masonică, răsfrânte atât din afară cât şi dinlăuntru, de irozii şi iudele creştinismului, prin îndepărtarea de Dumnezeu şi alungarea Lui.
   Perspectiva morţii nu-l sperie, căci a plecat cu ea la drum chiar din tinereţe, ca şi cu o soaţă, nepărăsindu-l ca o umbră fidelă, dar ştiind însă că moartea nu ţine de cotidian, de lumea care ne înconjoară, ci de condiţia sine qua non a Învierii, stabilită de Ziditorul Vieţii:
   „Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.” (Apocalipsa 5, 9)

    Profetul se cutremură de treapta sălbăticiei şi samavolniciei la care au ajuns semenii săi creştini ori necreştini, alegând, rămânând şi întărindu-se astfel pe Calea Bisericii sale netezită de Parusie-adevărul eficace, necesar şi singurul pentru Mântuire, pe care-l susţine şi părintele Petre Chiricuţă: „Parusia este cununa tuturor înfăptuirilor iconomiei lui Dumnezeu în lume. Este ca o nouă creaţie a unei stări de fericire eternă pentru cei ce au crezut şi au păzit cuvântul Lui. Este timpul, este clipa, spre care au privit şi au suspinat, mângâiaţi în suferinţele lor pentru cer, toţi drepţii tuturor veacurilor. Este clipa când acest eon se va sfârşi, cerul şi pământul se vor înnoi pe veci. Este clipa când „toţi cei morţi întru Christos vor învia”, când toată lumea se va judeca, când cei păcătoşi se vor pedepsi, drepţii se vor binecuvânta. Când, precum zice Apostolul Pavel, „El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere.” [...]Atunci, chiar Fiul se va supune Celui ce a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate.”( Isaia 51, 6; Daniel 7, 14-27; Luca 21, 23; Apocalipsa 21, 1-27; Ioan 5, 25-29; Tesaloniceni 4, 16, Iuda 13, Evrei 9, 28; I Corinteni 15, 28; Pr. Petre Chiricuţă, Parusia sau despre A Doua Venire. Ed. Anastasia, Bucureşti-2001, p. 73-74)  

   Hristos Judecătorul
   Judecata finală a fost lăsată la sfârşit pentru ca omul să aibe timp suficent pentru îndreptare.
   Judecata de Apoi reclamă omenirii momentul adevărului, al răspunderilor, al trezvirii conştiinţei, al pocăinţei, al îndreptării, al tinderii spre desăvârşire, al încreştinării tuturor oamenilor, al încreştinării evreilor. Este precedată de apariţia Fiului Omului, culminând cu biruinţa Mielului. Va fi o judecată reciprocă universală, cu o responsabilitate universală, dar şi una particulară a persoanei prin conştiinţa ei liberă.
   Osânda veşnică va fi căderea totală din Hristos, absenţa lui Dumnezeu ca iubire şi har.
   Chinul veşnic sau raiul veşnic va fi conştiinţa. Învierea va fi şi în trup spiritualizat.

   Hristos Împăratul
   Dacă Apocalipsa va zgudui lumea din temeliile şi ţîţânile ei cele mai profunde, scoţând la iveală toate nedreptăţile căzute la picioarele Adevărului revelat, dacă va fi cutremurul universal, absolut şi necesar pentru o nouă temelie a Dreptăţii Bisericii lui Hristos în care se va aşeza lumea, Parusia în schimb va cumpăni în dramatism, în măreţie dar şi în sublim.

   Ioan Ianolide-Deţinutul profet-copleşeşte prin clipa de infinit care a trăit-o ca pe o eternă suferinţă împlinită ca o manifestare a voinţei în care s-a delectat trăirea sa. Fire viguroasă, naturală, surprinsă de unda dreptei măsuri, de reverenţa smereniei împodobită cu simplitatea profundă a cugetului, aprinsă de Rugul spiritual al existenţei, al definirii ca taină de sine, pe care şi-a bătătorit destinul profetic-Far ce luminează Calea multora aflaţi la început de drum.  

   Partea a III-a-Spovedania unui deţinut
   Deţinutul profet-lucrare de o mare amploare şi atitudine teologică este sortită unui Testament mistic cu caracter naţional şi universal. Autorul-Fiu al Gliei noastre străbune a răsărit ca un Stejar de veghe la cumpăna dintre milenii, din ghinda celor mai falnici străbuni, s-a înălţat viguros cu corola iubirii înmiresmate spre cer, şi-a înfipt adânc rădăcinile în osemintele sacre ale martirilor, şi-a făcut din infinitul nădejdii, Coloană spre biruinţă, iar din jertfa sa curată, punte spre înălţimile serafice.

   Fiinţa lui luminată de har, cu chipul răsfrânt ca într-o Icoană de Zamfira a marelui Nicolae Grigorescu, ce risipeşte reflexe de topaz, suie armonios într-o adiere de smirnă împrăştiind celest manifestarea de o desăvârşită subtilitate a genialităţii sale.
   Toată chemarea lui, toată lupta, toată credinţa şi toată dăruirea lui ne străbat ca un cutremur  lăuntric de o intensitate capabilă să se prelungească transcedental într-un urcuş mistic al iubirii martirice.   
                             
   Eu am supravieţuit temniţelor. Prietenii mei, mii în stânga şi zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-şi fiinţa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să nu murim spiritual. Acum sunt bolnav copt şi sunt semne că nu mai am mult de trăit.
   Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a mai rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu părinte duhovnic.
   În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?...
   Nuanţele şi subtilităţile sufleteşti sunt nenumărate şi mereu noi.

   Creştinul naţionalist român trebuie să-şi trăiască permanent viaţa în grădina Ortodoxiei, ca şi cum Dumnezeu ar fi de faţă, udându-i florile însuşirilor sale, din care se ridică suav spre cer mireasma de nard a sufletului său dac şi curat:

 „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.
   Viaţa lui materială s-a tot simplificat, iar cea interioară face transparente esenţele. Adesea, aceleaşi probleme îi apar în culori şi semnificaţii înnoite. E încântat de darul cu care a fost dăruit şi opunându-se veacului, trăieşte contemplativ.
   E viu faţă de lume. A avut experienţe interesante cu oamenii şi ar vrea să le exprime.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet.Editura Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 17)

   Profetismul lui Ianolide nu vine pe fondul meditaţiei, al contemplaţiei sau al iluminării, ci pe aşezarea jertfei sale în iubire, în iertarea călăilor, dar şi pe atitudinea faţă de planul Distrugătorului, prin mărturisire. 
   Profetismul său decantat în Potirul jertfei sale mistice reflectă conţinutul veşnic şi supratemporal al dreptei credinţe, ce dă aromă formelor de exprimare, faptelor mărturisite, adăugându-se unităţii martirice, ca un element propriu constitutiv sinelui său: martiriu săvârşit cu mireasmă de sfinţenie.
   Profetismul lui Ioan Ianolide dezvăluie în vibrantele pagini ale Deţinutului profet, o dimensiune nouă, vocaţională, naţională, universală, mesianică, filocalică şi sofianică a sufletului dacoromân ales întru misiune divină, jertfelnic-martirică.


Niciun comentariu: