ÎMPĂRATUL CONSTANTIN-

CEL MAI MARE MONARH AL PĂMÂNTULUI

  

SFÂNTUL CONSTANTIN CEL MARE E PRIMUL

ÎMPĂRAT CREŞTIN CARE SCOATE BISERICA
DIN CATACOMBE LA LUMINĂ ŞI CARE SCHIMBĂ

 IREVERSIBIL FAŢA ISTORIEI UMANITĂŢII.

                                              (Dimitrios Apostolidis)

   Marile binecuvântări divine primite direct de la Dumnezeu, schimbă radical soarta celor Aleşi, oferindu-le menirea de a se împleti, de a se întrupa în cele mai mari destine ale omenirii, slujind deopotrivă Cerului şi Pământului. Aşa a fost cazul lui Zamolxes, al Profeţilor, al Sibilelor, al Fecioarei Maria, al Apostolilor, al Sfinţilor Părinţi, al Împăraţilor Constantin şi Elena, al Marilor Teodosie şi Iustinian, al Marilor Eroi, Martiri, Sfinţi, Dascăli, Poeţi, Filosofi, Duhovnici, Mărturisitori, Voievozi, Vlădici, Artişti, Ţărani, etc.

   Purtând responsabilitatea chemării, misiunea Crucii încredinţate, apostolatul Jertfei, aceşti iluştri Aleşi au atins vocaţia hristică a iubirii lui Dumnezeu. Istoria îi aşează în Panteonul celor Mari, iar Biserica Mântuitorului în Cetele alese ale Sfinţilor.

  

   Constantin, coboară din cetatea Naissul Moesiei trace (Niss-Macedonia), din viţa nobilului general traco-get Constanţiu „o persoană dintre cele mai bune şi de o dărnicie fără margini” (Eutropium Breviarium, cartea a 10-a, cap. 1) şi din frumoasa şi evlavioasa mamă daco-română Elena, care l-a educat să aibe „înţelepciune smerită, să fie atent la virtute şi la purtare, slujind Domnului cu frică şi cutremur; păzind întocmai poruncile acesteia, acesta avea să dobândească rod însutit”. (Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1, 498, Index of /PG m /PG_ Migne /Georgius Cedrenus_PG, col. 121-122)

   Sibilele trace ale Oracolului din Delfi, i-au prezis destinul său mistic imperial:

   Acesta (Constantin) urmează să stăpânească lumea şi să-L propăvăduiască pe Hristos ca Dumnezeu şi datorită lui religia idolatră (păgână) va pieri. (Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8)

   Ajungând împărat, generalul Constanţiu, rămâne acelaşi om moral, aşa cum ni-l prezintă şi istoricul bisericesc Eusebiu: „s-a arătat a fi foarte îndurător neluând parte la lupta împotriva noastră (a creştinilor), ci ne-a păzit nevătămaţi şi neatinşi, pe ai săi cetăţeni evlavioşi faţă de Dumnezeu, şi nici nu ne-a dărâmat bisericile, nici vreun al rău nu a făcut împotriva noastră, săvârşindu-se din viaţă fericit şi de trei ori fericit”. (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13, 12-13)

   După aproape trei veacuri de persecuţii şi prigoniri religioase, militarul de excepţie şi marele om de stat, Constantin, distins prin „înţelepciune, prin vitejie cum îl remarcă Kostas V. Karastathis, prin înnăscuta lui putere de judecată şi de a conduce, prin aspectul impunător, prin diplomaţie, de multe ori biruind în lupte grele” (Marele Constantin, Învinuiri şi Adevăr. Studiu Istoric. Trad. Pr. Ion Andrei Gh. Ţârlescu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013, p. 34)

   Sub oblăduirea Duhului Sfânt, Împăratul Constantin cel Mare a schimbat complet chipul Europei idolatre, conturând de-a pururi Icoana creştinismului apostolic.

   Chemarea lui Constantin n-a fost de pe pământ, de la oameni, ci de sus de la Dumnezeul cel Sfânt, Care l-a ales pentru misiunea sa profetico-apostolică:

   Nu de la oameni, dar nici pentru oameni, ci din cer a primit această chemare, în aceasta s-a sprijinit şi de aceasta s-a lăsat să fie condus, conform cuvântului dumnezeiescului Pavel.  (Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2)

   Împăratul Constantin a netezit Calea Europei pentru a pătrunde Adevărul lui Hristos în viaţa neamurilor, a structurat întreaga societate pe lumina Duhului ortodox, punându-i la temelie Evanghelia Iubirii-Dumnezeului-Om.

   Personalitatea Împăratului s-a învrednicit de o convertire minunată, consolidându-se continuu prin credinţa, evlavia, demnitatea, generozitatea, zelul, responsabilitatea morală şi religiozitatea sa, determinând astfel cultura şi civilizaţia europeană şi chiar universală.

   Crucea, acea apariţie miraculoasă a semnului sfânt de pe cer încadrată de dumnezeiasca chemare: Prin acest semn vei birui!, l-a renăscut, pregătindu-l pentru marele său destin creştin, care-l aştepta.

   La vederea unei asemenea privelişti relatează Eusebiu, împăratul şi întreaga lui oştire-care, mărşăluind alături de el, asistase şi ea la minune-fuseseră cuprinşi de uimire, întrebându-se ce putea să însemne acel semn pe cer. Tot cugetând la minune şi adâncindu-se în gânduri, iată s-a lăsat noaptea fără ca împăratul să prindă de veste. Şi în timp ce dormea i S-a arătat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus pe cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 28, 29, în PBS, vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 76-77)

   Crucea- purtătoare de biruinţă divină şi umană s-a dovedit a fi izbăvitoare pentru împăratul Constantin nu numai la Podul Vulturului, ci şi în toate bătăliile purtate de el, care i-au adus biruinţă. Acest lucru îl afirmă Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390): Crucea s-a dovedit purtătoare de biruinţă a lui Dumnezeu împotriva necredincioşilor şi mai înaltă decât toate semnele. (Grigorie Teologul, în P.G. 35, 4)

   Istoricii Rufin, Sozomen, Socrate, Optaţian, Lactanţiu, Porfirie, adeveresc mărturia lui Eusebiu despre monogramul (steagul) lui Hristos, care a fost pictat cu vopsea pe scuturile oştenilor lui Constantin. (Rufin, Istoria bisericească, cartea a 9-a, cap. 9; Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 4; Socrate, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2; Optaţian, Panegyric, Migne, PL 19, Ediţia din 1846, col. 395-432)

   Nimeni dintre cei ce purtau stegul,consemnează acelaş istoric bisericesc Eusebiu (după mărturia împăratului), nu a fost vreodată rănit de săgeţile duşmanului. (Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea a 2-a, cap. 7, PSB, vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1991)

   Împăratul Constantin a înţeles rapid marea înşelare a politeismului împământenit de milenii, în care se bălăcea şi se cufunda tot mai adânc şi Roma păgână, precum şi predispunerea înaintaşilor săi-cezari, despoţi-tirani la ura, prigoana, persecuţiile şi uciderea creştinilor, aleşii Împăratului Dumnezeu-Iisus Hristos.

   Aşadar, Constantin a trecut de grabă şi necondiţionat sub ascultarea Împăratului Vieţii, oprind persecuţiile şi prigoanele îndreptate împotriva Bisericii Mântuitorului lumii, a emis legi cu caracter creştin, a convocat la Niceea, Întâiul Sinod Ecumenic al Bisericii Celei Una, Universală, Sfântă şi Apostolică, a promulgat Edictul de toleranţă religioasă cu respectarea tuturor confesiunilor din imperiu şi a zidit noua capitală a noului Imperiului creştin Dac ortodox la Bizanţ, numită Constantinopol, după numele său de ctitor, dar închinată veşnicei slăvirii a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Maicii Sale-Preafericita Fecioară Maria.

   Către anul 658 î.Hr., tribul Megarilor, desprins din Marele trunchi Trac, având în frunte pe viteazul Bizant, şi-a ridicat pe Bosfor cetatea de scaun numită Bizanţ, iar mai apoi în faţa ei au zidit şi Calcedonul.(Herodot- sec V î. Hr., Istoria, IV, 144; /Polivie- sec. II î.Hr., Istoria IV, 38, 44)

   Iniţial Împăratul Constantin cel Mare se orientase spre construirea noii capitale la Troia, unde ridică chiar zidurile exterioare ale Cetăţii.

   Graţie intervenţiei divine, care exprimă voinţa Domnului Iisus Hristos, Constantin alege Bizanţul. (Sozomen, P.G. 67, col. 936- II, 3)

   Gestul Împăratului exprimă în egală măsură curaj, înţelepciune, justă măsură privind poziţia geografică, iscusinţă strategică şi o deosebită cumpătare politică şi administrativă. El a intuit peste timp şi în timp toate realizările culturale şi civilizatoare ale divinei Cetăţi.

   Îmbrăţişată de ziduri înalte şi de apa mării, Cetatea celor Şapte Coline- simbolizează inima imperiului creştin şi sufletul Bisericii Ortodoxe.

   Alegerea locului pentru noua capitală, spunea Uspensky, şi crearea unui oraş istoric internaţional reprezintă una dintre cele mai mari reuşite ale inteligenţei politice şi de conducere a lui Constantin. Acesta, mutând capitala internaţională la Constantinopol, a salvat civilizaţia antică şi a creat un centru valoros pentru răspândirea creştinismului.(Fyodor  Ivanovich, Uspensky, Istorija Vizantijskoi Imperii, vol. I, Leningrad, 1948, p. 60)

   Marea Cetate creştină s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor ilustrului ei întemeietor, revărsându-şi peste posteritate imperiala-i ecumenicitate:

   Strălucirea universală a Constantinopolului a izvorât din viziunea ecumenică a imperiului, dar progresiv a dobândit propriile elemente de strălucire şi putere.

   (Vlasios Fidas, în Enciclopedia Larousse, la cuvântul Constantinopol)

   Remarcabilă este şi remarca istoricului Rene Ristelhueber, marele cercetător şi analist al popoarelor balcanice:

   Destinul slăvit al Constantinopolului este gestul împăratului Constantin, care s-a născut acolo aproape, la Niss, în Macedonia. Acestuia i se cuvine lauda, şi anume că şi-a dat seama de importanţa deosebită a unei aşezări care se găsea la graniţa dintre Europa şi Asia, şi preceda oraşul care se număra printre cele mai mari capitale ale lumii. (Histoire des peuples Balkanique, Paris; /şi în ed. greacă, Istoria popoarelor balcanice, Atena, 1995, p. 25)

   În acelaşi spirit elogios se adaugă şi lordul britanic, istoricul Steven Runciman:

   Pentru a se întregi preschimarea imperiului, mai era nevoie de ceva. Acest lucru a însemnat întemeierea Constantinopolului..., capitală superioară Romei, fiindcă aceasta va fi încă de la început un oraş creştin. Alegerea aşezării arăta multă inteligenţă. (Byzantine Civilization, Cambridge, 1933; /şi în ed. greacă, Civilizaţia bizantină, Atena, 1992, p. 31)

   Demne de admiraţie sunt şi criteriile şi evaluarea făcută de biograful său, avocatul Dimitrios Apostolidis, privind slujirea şi coslujirea Împăratului Constantin cel Mare faţă de Stat şi de Biserică:

   Acesta este omul care a ridicat Biserica din catacombe şi a aşezat-o sub strălucirea razelor soarelui.

   Este omul care şi-a expus toată strălucirea şi puterea rangului său ca să meargă alături de aceasta, de Biserică, în misiunea ei pastorală şi diaconală.

   Este omul care a lucrat ca nimeni altul pentru unitatea cuvântului spiritual şi social.

   Este omul care a transformat ţesutul social al unui imperiu, al celui roman, aşa încât acesta din urmă să renască şi să se preschimbe într-unul nou, bizantin, cu toate că cel de-al doilea a funcţionat în limitele teritoriale ale celui dintâi.

   Este omul care a întărit nepreţuita lucrare misionară a mamei sale şi nu a ezitat să-şi manifeste în practică propria credinţă, chiar şi în afara imperiului.

   Este omul care a depăşit patimile epocii lui, practicile religioase contradictorii, ciocnirile dogmatice înceţoşate şi s-a dăruit, chiar şi după plecarea lui din această viaţă, întru totul lui Iisus Hristos, primind harul Tainei Sfântului Botez şi al Mărturisirii.

   Mai este şi primul împărat creştin într-un imperiu în care întreaga maşină de stat şi majoritatea zdrobitoare a cetăţenilor făcea parte din idolatrie şi, pe deasupra, stă cu respect în faţa conştiinţei religioase a idolatrilor, pe care nici nu-i persecută, şi nici nu-i încreştinează cu forţa. (Sfântul Constantin cel Mare..., op. cit. p. 317) 

   Deşi Împăratul i-a încrustat noii Capitale numele său, convins că Înţelepciunea Sfântă a Dumnezeului Tată sălăşluieşte în lumina Logosului-Fiu, a închinat Constantinopolul Mântuitorului Hristos.

    Nichifor Calist, ne redă cuvintele augustei inscripţii puse de Constantin cel Mare sub statuia sa:

          Ţie, Hristoase, Care eşti Dumnezeu, dedic acest oraş.

                                                  (P.G. 145, col. 1325- VII, 49)

   Aceeaşi inscripţie, dar cu un conţinut mai larg, provine de la G. Dagron:

   Tu, Hristoase , eşti Domnul lumii şi Stăpânul. Ţie Îţi dăruiesc acest oraş ca să-Ţi slujească. Să ai grijă de el şi să-l ocroteşti de orice fel de primejdie. (Gilbert Dagron, Naissance d’une capitale, Paris, 1919; /şi în ed. greacă, Naşterea unei capitale, Atena, 2000, p. 44)

   Nu trebuie să evităm nici miturile consemnate în textele cronicilor şi nici relatările mai noi, care prezintă Constantinopolul ca fiind  sub pururea ocrotire a Sfintei Fecioare Maria:

   Împăratul Constantin a închinat oraşul Fecioarei şi Mamei lui Dumnezeu. (Ioan Zonaras, P.G. 134, col. 1108- XIII, 3)

   Altă informaţie venită de la Constantin Acropolites, consemnează că: oraşul a fost ridicat în numele Mamei lui Dumnezeu. (Cuvânt elogios, p. 340)

   Împăratul Constantin cel Mare a manifestat o deosebită cinstire şi faţă de Apostolii şi Martirii Mântuitorului nostru, astfel că Oraşul sfânt a fost închinat şi venerării lor.

   Dacă nu ar exista Răsăritul Ortodox, Apusul catolico-protestant ar fi apus de mult.

   După sucombarea sub huni în anul 476 d. Hr., Apusul şi-a ridicat pleoapele abia în secolul al XVI-lea, dar tot graţie cârjei bizantine.

   Dacă pentru Răsărit, Constantinopolul a fost cea mai strălucitoare Catedrală a culturii şi civilizaţiei creştin-ortodoxe, Apusul îi datorează independenţa şi forma de existenţă în care şi astăzi mai pulsează:

   Dacă nu exista Bizanţul pentru a-i opri pe arabi, pe seleucizi şi pe otomani, Apusul nu ar mai fi apucat să stea pe propriile-i picioare. Europa de astăzi îşi datorează propria existenţă Imperiului Bizantin. (Judith Herrin, Ce este Bizanţul?, Atena, 2006)

   Constantinopolul a reprezentat naşterea din lumină al noului corp social al Răsăritului.

   Constantinopolul a reprezentat sensul noii şi marii culturi ortodoxe.

   Constantinopolul a reprezentat simbolul marii civilizaţii creştine.

   Constantinopolul a purtat în pântecele-i binecuvântat pe cei mai mari Eroi, Martiri, Asceţi, Mistici, Dascăli, Preoţi, Teologi, Poeţi, Artişti, Cucernici, Cuvioşi, Mărturisitori şi Sfinţi ai Pământului şi ai cerului nemuritor.

   În primii 8 ani de pace (314-322) împăratul Constantin a pus bazele bunăstării economice, chibzuinţei politice de stat şi a moralei creştine.

   Adeverind pe adevăratul Pricinuitor al izbânzilor sale, împăratul Constantin a revelat toate acestea emiţând: în nişte hotărâri alcătuite în slovă latinească şi grecească (protodacă de altfel, n.a.), trimise şi publicate de el în fiecare provincie. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa ..., op. cit., cartea a 2-a, cap. 23, PSB, vol. 14..., p. 103)

   Până în veacul al XI-lea Cetatea lui Constantin, întipărită pe urmele paşilor plini de mireasmă divină ai Marelui Apostol Andrei, a strălucit aproape milenar pe frontispiciul măreţului Imperiu creştin bizantin, binecunoscut şi sub numele de România.

   Primul şi marele Stat ortodox daco-român înfăptuit de augustul- dac, Împăratul Constantin a împletit într-un binecuvântat buchet spiritual, marea înţelepciune pelasgo-tracă cu normele juridice traco-latine, pe care l-a organizat şi aşezat pe temeiul Evangheliei lui Hristos.

   Strălucirea Bizanţului imperial daco-român, a continuat şi post Cruciadelor Apusului, prin Dinastia daco-română a Ţarilor Asăneşti şi după cucerirea musulmană din anul 1453, prin iluştrii Voievozi ai Principatelor Valahe, aşa cum faima Augustului Constantin i-a eclipsat pe domnii şi papii Apusului, care nu i-au iertat niciodată renunţarea la Roma lor, vechiul centru imperial păgân, politeist, idolatru şi construirea marii capitale imperial-creştine, Constantinopolul, uitând repede faptul că i-a salvat i-a eliberat, le-a redat demnitatea dintâi, renunţând astfel, la a-i purta şi a-i cinsti posterior numele preabinecuvântat, chiar dacă senatul roman i-a acordat pentru eliberarea Romei titlul de Maximus Augustus, preamărindu-L pe Hristos şi Crucea Sa:

   Constantin, scrie Sfântul Teofan, conducătorul romanilor, a  poruncit ca rămăşiţele martirilor să fie îngropate cu evlavie. Şi romanii au sărbătorit biruinţa, preaslăvindu-L pe Domnul şi Crucea Sa dătătoare de viaţă şi l-au mărit pe Constantin, biruitorul.

   (Sf. Teofan, Scrieri cronice, PG 108, p. 84)

   După bătălia de la Pons Milvius- Podul Vulturului din 28 Octombrie 312, împotriva tiranului păgân-prigonitor Maxenţiu, când Mântuitorul Hristos Însuşi i-a prezis biruinţa, poporul şi senatul Romei i-au deschis larg porţile Cetăţii, primindu-l cu cinstea care i se cuvine marelui eliberator şi salvator împărat.

   Constantin, relatează istoricul-ierarh, apropiat al împăratului şi-a făcut intrarea în împărăteasca cetate în glasul cântecelor de biruinţă. Toată lumea-senatori, nobili, oameni cu vază, laolaltă cu toată omenirea din Roma- i-a ieşit în întâmpinare din toată inima, cu ochi veseli, primindu-l cu urări de fericire şi cu o nesfârşită bucurie, ca nişte scăpaţi din închisoare. Bărbaţi, femei şi copii se înghesuiau laolaltă cu nenumărate cete de slujitori şi nu mai conteneau a striga, numindu-l când salvatorul, când dezrobitorul şi când binefăcătorul lor. El însă-pătruns cum era, prin însăşi firea lui, de credinţa în Dumnezeul-, la auzul strigătelor lor nu s-a lăsat furat de mândrie, la lauda lor n-a lăsat să crească în el trufia, ci ştiind bine cât ajutor îi datora lui Dumnezeu, s-a grăbit să răsplătească adevăratului prilejuitor al biruinţei sale o rugăciune de mulţumire. Apoi a descoperit Constantin tuturor semnul cel mântuitor- şi a înălţat chiar în inima oraşului împărătesc un monument triumfal în amintirea biruinţei asupra duşmanului, monument pe care a scris cu litere săpate, că acesta se dovedise să fie semnul izbăvitor al statului roman şi ocrotitorul împărăţiei întregi. Şi a mai pus în mâna statuii sale, înălţate într-unul dintre locurile cele mai umblate ale Romei, o lance lungă în chipul crucii, poruncind să se sape dedesubt, cu slove latineşti, următoarea inscripţie: <<Prin acest semn mântuitor-adevărata dovadă a bărbăţiei- am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi izbăvindu-vă, am redat atât senatului, cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară>> (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a 9-a, cap. 11)

   Statuia Eliberatorului Constantin cel Mare aşezată în pieţele Romei purta în augusta mână învingătoare, Crucea Mântuitorului Hristos.

   Împăratul Constantin oferă tracului Miltiade-episcopul Romei, ca viitoare reşedinţă apostolică, palatul Lateran. 

   După trei ani de la celebra biruinţă divină şi augustă de la Pons Milvius, senatul roman i-au ridicat biruitorului un Arc de Triumf pe care au inscripţionat cuvintele următoare:

   Senatul şi poporul roman i-au dedicat acest arc împodobit, ca un semn al triumfului, Evlaviosului, Fericitului August şi Împăratului Cezar Flavius Constantin deoarece, prin pronia divină şi marea lui înţelepciune, a scăpat statul de tiran şi de toată gruparea acestuia, cu ajutorul armatei...  

   IMPERATORI CAESARI FLAVIO CONSTANTINO MAXIMO PIO FELICI AUGUSTO SENATUS POPULUS QUE ROMANUS   QUOD INSTINCTU DIVINITATIS MANTIS MAGNITUDINE CUM EXERCITU SUO TAM DE TYRANNO QUAM DE OMNI EIUS FACTIONE UNO TEMPORE IUSTIS REM PUBLICAM ULTUS EST ARMIS ARCUM TRIUMPHIS INSIGNEM DICAVIT(Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 32)

   Împăratul Constantin cel Mare, punându-se el însuşi în slujirea Bisericii Ortodoxe, prin reformele şi construirea sfintelor lăcaşuri a transformat imperiul într-o entitate creştină, salvându-l totodată din haosul şi criza secolului III, prigonitor, influenţând evident şi salvator destinul omenirii, schimbând soarta neamului omenesc şi cursul istoriei universale.

   Augustul Constantin, care a preluat puterea, afirmă Lactanţiu, a considerat ca măsură prioritară libertatea creştinilor în practicarea cultului  religios; şi aşa a început guvernarea lui, prin reabilitarea religiei sfinte. (Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, PSB, cap. 14, cap. 24)

   Suveranii prigonitori ai Creştinismului, ca unelte perverse ale celui Rău s-au dovedit a fi cele mai odioase şi insultătoare orori ale istoriei.

   Relatăm câteva mărturii ale lui Constantin despre o parte dintre marii persecutori, mărturisiri revelatoare şi pentru ceilalţi tirani, dinainte şi după Marele Împărat daco-român:

   Dar tu, Decius, - pe tine te întreb acum-, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele premergătoare vieţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult trâmbiţata forţă a Romei!).

   Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii lui Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut până la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat (cu toată mantia ta de purpură şi celelalte însemne ale demnităţii împărăteşti), Sapor-regele perşilor- a poruncit să fii jupuit (de viu) şi îmbălsămat, spre a le fi (altora) de-a pururi pildă!

   Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu, para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat acolo, sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău blestemat?

   (Deci, cum rămâne cu „celebra retragere Aureliană”, atât de mincinos mediatizată?! n. a.)

   După sângeroasa lui prigoană, Diocleţian şi-a pecetluit singur soarta când s-a socotit nevrednic de domnie şi când şi-a dat în vileag relele urmări ale nebuniei, închizându-se între pereţii unei case de rând. Or- întreb eu atunci- la ce i-a folosit lui faptul de a fi pornit la luptă împotriva Dumnezeului nostru? Fiindcă- dacă nu mă înşel- tot restul vieţii Diocleţian a tremurat de frică să nu moară cumva lovit de trăznet! Poate să o spună Nicomidia; istorisesc şi cei ce au fost de faţă atunci, printre care mă număr şi eu însumi! Fiindcă într-adevăr am putut vedea cum, cu duhul slăbit şi temându-se de cea mai neînsemnată privire, de cel mai mărunt zgomot, se văicărea Diocleţian recunoscând că sminteala lui ajunsese să fie cauza tuturor năpastelor ce-l asaltau, de când stârnise la luptă împotriva lui- şi de partea drepţilor- purtarea de grijă a lui Dumnezeu! (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., Cuvântul lui Constantin către adunarea sfinţilor, cap. 24, 25, PSB, vol. 14, ...)

Dacă gânditorii lumii antice au stăruit disperaţi în încercarea lor de a ignora sau exclude durerea umană, suveranii despoţi au intensificat-o, au preamărit-o. În Vatra lumii vechi, durerea a închircit sufletul omului, iar voluptatea l-a caricaturizat. Religiozitatea antică a săltat lumea în golul rece şi prăpăstios al durerii şi al deşertăciunii.

   Numai Zamolxianismul pelasg, viu, monoteist, ţâşnind ca un torent al vieţii, premergător al Creştinismul a păstrat demnitatea umană între virtuţiile ei fireşti, cardinale, ale trăsăturilor chipului creat, încercând prin suferinţă, credinţă şi jertfă să restaureze asemănarea şi nemurirea prin dragoste după Chipul divin al Atotcreatorului Cosmosului.

   Zamolxianismul a zămislit în sânul marii Naţiuni primordiale traco-geto-dace, faima Cavalerului trac, dârzenia ilustrului Monarh şi înţelepciunea profetică milenară şi nemuritoare a Elitei spirituale.

   Eroii, protagoniştii, sacerdoţii, doctrinarii, iniţiaţii manifestărilor politeiste, antice s-au circumscris ritualurilor fanteziste, panteiste, iluzioniste, provocând sau încercând să promoveze o domnie a bucuriei prin ignorarea durerii, împingând astfel lumea într-un mare vârtej fără scăpare, al suficienţei, al orgoliului, al amăgirii, al temerii, al satisfacţiei deşarte, al nihilismului, al resemnării, al descompunerii.

   Budismul a sacralizat durerea sanctificând-o în suferinţă cosmică. Mai departe Hedonismul, travestit în pseudobucurie a adus hegemonia erosului sub diferitele închipuiri false, ca expresie doar a dorinţei senzuale,  înăsprind şi mai mult durerea, iar Stoicismul sub masca sa preferată, cinismul în aceeaşi luptă cu suferinţa a căzut în propria înşelare, nerăuşind decât o sfidare, cum spunea marele nostru filosof creştin Nae Ionescu: „o încercare mai mult retorică, fără adâncime sufletească; o atitudine care îşi găseşte răsplata mai adesea în admiraţia superficială şi neînţelegătoare a mulţimii decât în adevărata linişte sufletească a înţeleptului, care înainte de orice este echilibru. Cinicul este un orgolios şi de aceea un singularizat între semenii lui. Punctul lui de reazem e în afară; dar nu într-un absolut transcendent, ci în respectul  temător al celorlalţi. Formula lui de viaţă nu are valoare circulatorie; nu trebuie să aibă, pentru că satisfacţia lui stă tocmai în prestigiu, şi nu poate da prestigiu decât tocmai ceea ce nu se poate realiza de toţi oamenii. Este prea puţin ca cucerire pozitivă în problematica bucuriei, nu? Prea puţin şi prea... epidermic. (Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 54)

   Suma durerilor, plăcerilor, amăgirilor, superstiţiilor, neputinţelor, închipuirilor zeeşti şi umane a adus lumii antice, politeiste, supremul faliment religios

.

   Dacă din punct de vedere istoric, moral şi religios de la Zamolxis la Hristos au existat reale asemănări, punţi de legătură fundamentale între lumea pelasgă şi cea creştină, de la Zenon la Hristos s-au înregistrat doar deosebiri esenţiale, ca natură, atitudine sau inspiraţie. Numai incompetenţii au avut sau au o altă părere...

   Stoicismul pritoceşte durerea într-o bucurie negativă, în timp ce Zamolxianismul o primeneşte prin jertfă, asemeni Creştinismului care o întrupează într-o sfântă bucurie şi o mărturiseşte printr-o dragoste hristică înălţătoare.

   Răstignirea lui Iisus Hristos, Dumnezeul-Om pe Cruce a înnobilat suferinţa, dându-i un sens dumnezeiesc, mântuitor.

   Răstignirea Domnului a zgâlţâit deopotrivă din temelii marginile Cosmosului şi toate încheieturile omenirii. Suferinţa creştină capătă o altă existenţă, ce nu are nevoie nici de explicare, nici de justificare.

   Răstignirea Mântuitorului aşează lumea creştină într-o atitudine spirituală profundă, prin care Biserica Sa purifică mistic şi ascetic sufletul noii lumi hristice întru veşnicie.

   Sfintele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru, suferinţa Lui pe Cruce a fost acceptată şi trăită, doar ca să ne lase moştenire Suferinţa Sa Sfântă în care să ne întrupăm suferinţa noastră biruitoare.

   Aşadar, Zamolxianismul pelasg trece uşor şi curat de la legitimul sacrificiu al nemuririi la Creştinismul jertfitor ortodox şi mântuitor.

Prin Suferinţa dumnezeiască a lui Iisus Hristos s-a trecut la sublimarea suferinţei noastre,a creştinilor ortodocşi, care a deschis Calea mântuirii umane.

   Aceasta era realitatea vieţii istorico-religioase în lumea romană în care trăia generalul şi viitorul Mare Împărat Dac Constantin.

   Din acele firi aristocrate, purtătoare de prejudecăţi, de superstiţii, de ignoranţă, de imoralitate, de orgoliu, plini de resentimente păgâne, pătimaşe, vrăjmaşe, laşe şi trădătoare s-au strecurat o parte şi la curtea şi în palatul imperial, complotând şi defăimând, aducându-i mai apoi destul de multă mâhnire şi suferinţă.

   Pe câmpurile de luptă tânărul şi frumosul comandat de oşti se avânta în locul cel mai primejdios, biruind. Era un războinic falnic, curajos, viteaz, un bărbat cumpătat, strategic şi un iscusit călăreţ, demn de strămoşii săi, neîntrecuţii sciţi.

   Prin dragostea şi educaţia primită de la părinţii săi daci, prin zestrea sufletească, prin podoaba cumpătării, prin fascinanta putere de judecată, prin înţelepciunea dobândită, tânărul Constantin pe care nimeni nu-l putea întrece în bunătatea, frumuseţea chipului său, a staturii lui, întrecându-i chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu el prin puterea lui, s-a apropiat de Dumnezeu, cinstindu-L mai presus de toate cele create şi existente: aflându-L a fi Mântuitor şi păzitor al împărăţiei şi dătător al tuturor bunătăţilor. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 12, în PSB, vol. 14. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 19-20; 69)

   Referinţele oferite de cronicarii şi marii istorici creştini ai acelei vremi Socrate, Sozomen, Evgarie, Kedrenos, Teodoret, ne ajută să-i redăm Împăratului portretul său cât mai fidel:

   Împăratul era înalt ca statură, cu gât puternic, umeri laţi şi trup atletic, ceea ce îl făcea impunător, grav şi majestuos; cu o înfăţişare splendidă, frumos la chip şi foarte impresionant, cu ochi de leu, omenos, plin de bunătate, cumpătat, dornic de a face fapte bune, indulgent, gândea liber, era blând, răbdător, generos şi iubitor de armată şi popor, cu spirit al dreptăţii, cumpătat, iertător, suflet mare, spirit neînfricat, mare strateg, profund religios, înţelept în probleme legislative, desfăşurând o mare lucrare legislativă. Punea preţ pe valoarea cercetărilor, a ştiinţelor, a artelor şi , mai cu seamă a literaturii. Era foarte învăţat şi foarte cultivat spiritual, apropiat mult de desăvârşirea umană. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, op. cit., IV, 54)

   Istoricul Sozomen mărturiseşte că Împăratul Constantin cel Mare a fost: primul şi cel mai important dintre împăraţi pentru Biserică. Iosif Vrienios, continuă portretul suveranului spunând că: împăratul Constantin cel Mare a fost primul împărat creştin. Constantin Manassis adaugă că Marele Constantin a fost: primul dintre împăraţi care L-a mărturisit curat pe Hristos. Dositei nu se lasă mai prejos, arătându-l pe Constantin cel Mare, că: pe bună dreptate este amintit ca fiind tată al împăraţilor ortodocşi şi temelie a statului creştin.

   În Cuvântul al IV-lea, Eusebiu de Cezareea consemnează:

   Numai acesta dintre împăraţii traco-romani L-a cinstit pe Dumnezeul, Împăratul tuturor, cu o excesivă evlavie faţă de El; numai acesta a propăvăduit cu dăruire cuvântul lui Dumnezeu; numai acesta a şters orice fel de urmă de politeism şi a izgonit orice fel de idee de idolatrie; numai acesta a fost învrednicit, şi când a trăit, dar şi după moartea sa de asemenea onoruri, de care nu a avut parte vreun grec sau vreun barbar, dar chiar şi vreunul dintre romani.

   În completarea celor amintite mai sus de Eusebiu de Cezareea, Paparigopoulos subliniază:

   Niciunul dintre ucenicii direcţi ai Domnului nu a lucrat mai mult pentru răspândirea şi întărirea credinţei noastre.  (K. Manassis, Sinoptică, P.G. 127, col. 306; /Dositei, Cele 12 cărţi, I.1a; /Eusebiu, Cuvântul al IV-lea, P.G. 20, col. 1229- IV, 75, 313)

   Din secolul VIII, avem şi descrierea Sfântului Teofan, care-i aşează chipul luminos într-o corolă a virtuţiilor moral-religioase:

   Acest bărbat în toate strălucitor, în curajul sufletului, în puterea minţii, în cuvintele sale de învăţătură, în răbdarea sa căutând dreptatea, în dăruirea pe care o avea faţă de muncă, în portul său cuvincios, în curajul pe care-l avea în război şi izbândă, mare în faţa barbarilor, neînvins în războaiele civile, statornic şi neclintit în credinţa sa.

   (Sf. Teofan, Cronică, în P.G. 108, p. 96)

   Mult mai târziu, în vremurile noastre mai recente, alţi istorici precum Philip Schaff ni-l schiţează şi el pe Marele Împărat creştin Constantin, astfel:

   Caracterul lui moral nu a fost fără însuşiri nobile, printre ele aflându-se o curăţie rară a trupului pentru acea vreme, o cumpătare şi o bunătate nemaiîntâlnită. Toate scrierile creştine vorbesc despre înfrânarea sa.  (P. Schaff, History of the Christian Church, chapter I, 14, n. 10)

   Cu siguranţă merită să luăm aminte şi părerea teologului olandez Marc Reuver:

   Împăratul Constantin a văzut în propria sa persoană un slujitor al lui Dumnezeu, împlinind voia Acestuia în absolută ascultare faţă de pronia divină. Era obligaţia lui să asigure credinţa creştină, pacea şi unitatea dintre popoare. Această chemare divină i-a dat obligaţia specială, aceea de a exercita puterea imperială asupra tuturor cetăţenilor care aveau încredere în purtarea sa de grijă.  (Requiem for Constantine Kampen, Holland, 1996, p. 30)

   Cu privire la denigratorii, traficanţii şi manipulatorii de orice natură: socială, politică, atee, ocultă ori religioasă, care sunt purtătorii gândirii sterpe şi impostorii cuvântului, ai Logosului, ai Adevărului, ai lui Dumnezeu, nici măcar nu merită să-i băgăm în seamă. de aceea mă voi opri doar la observaţia pertinentă a istoricului francez Louis-Gaston Boissier, în grandioasa sa lucrare, Sfârşitul păgânismului:

   Din nefericire, atunci când ne ocupăm de marii bărbaţi, care au jucat un rol important în istorie, şi încercăm să le cercetăm viaţa şi activitatea, rareori suntem satisfăcuţi de explicaţiile fireşti. Faptul că oamenii aceştia au ceva diferit faţă de ceilalţi oameni ne face să nu credem că pot să funcţioneze ca simplii oameni. Căutăm motive întunecate în spatele chiar şi celui mai simplu gest, dar în acelaşi timp îi catalogăm în amănunt şi în adâncul gândului lor, pe care aceştia niciodată nu l-au avut.

   Toate acestea sunt valabile şi în cazul lui Constantin. A existat convingerea că acest om politic foarte capabil a dorit să râdă de noi. Cu cât se dedica mai călduros îndatoririlor sale religioase, expunându-l ca pe un credincios curat, pe atât de intense ajungeau să fie şi încercările noastre de a dovedi că împăratul Constantin a fost indiferent faţă de aceste probleme şi că a fost un sceptic, pe care în realitate nu l-a interesat nicio religie, decât aceea care l-a favorizat mai mult.(L. G. Boissier, La fin du paganisme, Paris, 1914)

   Conducătorul, monarhul, suveranul creştin în conştiinţa ortodoxă îşi exercită /trebuie să-şi exercite misiunea-responsabilitate de stăpân politic, doar cu o înaltă demnitate, şi împlinire a conştiinţei naţionale, dar în acelaşi timp, deopotrivă şi permanent cu smerenie, credinţă şi jertfă, ca demnitatea  mistică a conştiinţei moral-creştine, privind slujirea lui Dumnezeu, Care i-a încredinţat binecuvântarea ocrotirii Neamului şi a Bisericii Sale.

   Un astfel de Conducător este dator să administreze Imperiul sau Statul care-i  este încredinţat, dar, care trebuie axat doar pe persoana Mântuitorului lumii Iisus Hristos. Acest fapt se numeşte Teocraţie ortodoxă, exercitată sub sceptrul ecumenicităţii creştine.  

   Aruncând privirea pe Epistola imperială trimisă de Constantin lui Saporie, împăratul perşilor în care face referire la grija lui Dumnezeu faţă de poporul său, rămânem înmărmuriţi de plăcuta uimire, privind caracterul său profund ortodox, privind demnitatea sa de conducător ales, cum la puţini monarhi creştini, pravoslavnici le-a fost dat s-o aibă, privind mesajul duhovnicesc şi eruditul cuvânt de învăţătură:

   Păstrând credinţa dumnezeiască, câştig lumina adevărului. Călăuzit de lumina adevărului, dobândesc conştiinţa credinţei dumnezeieşti. Cu aceasta, aşa cum arată lucrurile, cunosc preasfânta religie ca un dascăl al cunoaşterii preasfântului Dumnezeu. Acest cult îl mărturisesc. Această putere a lui Dumnezeu având-o alături, am început de la marginile oceanului şi am înconjurat lumea cu nădejdi, că, după ce toate dispăruseră înrobite de atâţia şi căzute în necazurile zilnice, acestea şi-au primit răzbunarea şi au reînviat exact aşa cum se întâmplă după o oarecare vindecare. (Teodoret, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 24)

   O deosebită atenţie a acordat-o cinstirii Cuvântului, alegându-şi cu mare grijă împodobitele cuvântări, care fermecau interlocutorul, auditoriul:

   Vrednicul împărat îşi îmbogăţea mintea cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi, petrecându-şi nopţile în priveghere, iar în clipele de răgaz scriind cuvântări, căci îi plăcea să se înfăţişeze necontenit în faţa oamenilor, încredinţat că e bine să domnească peste supuşi şi, prin puterea cuvântului de învăţătură, făcând din cârmuirea sa una a chibzuinţei. Astfel nu pregeta să cheme lumea la sine; iar oamenii nu pregetau nici ei să se adune în număr mare ca să asculte înţeleptele vorbe ale împăratului. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., p. 170)

   Constantin îşi alcătuia studiile şi omiliile cu multă evlavie şi rigurozitate, creînd o vastă tradiţie în Bizanţ, bucurând mulţi dintre urmaşii săi. Gândirea lui puternică era foarte bine închegată şi adânc înrădăcinată în Cultura Teologică şi Filosofia Ortodoxă a Duhului Sfânt. Varietatea temelor aduceau în lumină diversitatea lor teologică:

   - Întruparea Domnului, Parusia, dogma Sfintei Treimi, Evanghelia Mântuitorului, lumina creată şi necreată, idolatria, profeţiile Vechiului Testament, proorociile Sibilelor, etc.

   În mod expres aminteşte de sibila tracă Eritreea, care prezice psalmic viitorul lumii legat de Dumnezeul creştinilor, numindu-L în limba arimică-aramaică-protodacă: Iisus Hristos Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu. ( consemnarea a fost făcută de Cicero). Aceeşi Sibilă, relatează poetul Virgiliu, prooroceşte naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria (citaţi de Eusebiu), iar istoricul Sozomen îi atribuie tot sibilei Eritreea profeţiile despre izbăvitoarea Cruce:

   O fericit şi binecuvântat lemn al Crucii, pe care Dumnezeu şi-a întins mâinile! Oricum ar comenta cineva această frază,spune Sozomen, nu ar putea spune alceva decât ceea ce citeşte. Sibilele au profeţit prin lemnul Crucii şi cinstea faţă de acesta. Profeţiile au ajuns la noi aşa cum ne-au fost relatate de către cei care le-au auzit de la alţii (prin Sfânta Tradiţie am spune noi, n.a.), care au cunoscut foarte bine aceste întâmplări care au fost transmise din tată în fiu şi toţi cei care au consemnat aceste lucruri le-au dat spre moştenire altora. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., Cuvânt către adunările sfinţilor, cap. 18, 19, 20, PSB, vol. 14, ... /Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8)

   Între preocupările de căpătâi ale Împăratului un loc de seamă l-a avut teologia rugăciunii. Iată ce ne transmite:

   Rugăciunea dreaptă este cu neputinţă de biruit şi tot cel ce va stărui în rugăciunea curată nu va fi dezamăgit, fiindcă, de nu vei şovăi în credinţa ta, nu e cu putinţă să nu capeţi cele dorite. Dumnezeu se află mereu alături de noi, plin de bunăvoinţă în faţa dovezilor noastre de nobleţe sufletească. E omeneşte să te mai şi împleticeşti câteodată; doar că Dumnezeu nu are nici o vină în omeneştile noastre împiedicări. De aceea îmi şi pare nimerit ca toţi cei ce vor să se ţină de cele ale credinţei să înalţe mulţămită Mântuitorului pentru tot ce a făcut El spre mântuirea noastră, a tuturor, şi pentru buna chivernisire a statului; prin rugăciunile lor sfinte şi stăruitoare să abată, împreună, milostivirea lui Hristos asupra noastră, ca El să nu pună capăt facerilor Sale de bine. Fiindcă El este un aliat de neînvins şi un adevărat proteguitor al drepţilor, în aceeaşi măsură în care mai este şi cel mai bun dintre judecători, călăuza (noastră pe calea) mântuirii şi întâi-stătătorul vieţii veşnice.  (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui..., op. cit. p. 273-274)

   După ce teologhisea rugăciunea pe o parte şi pe alta, în învelişul şi în miezul ei, se îngrijea compunând el însuşi din sufletu-i plin de dulceaţă şi lumină, psalmii de foc către Domnul, conţinând cereri şi mulţumiri, slăviri şi ajutor, îndemnuri şi zidiri de lăcaşuri sfinte pentru folosul tuturor supuşilor şi slujitorilor săi:

  * Spre binele întregii lumi şi în folosul întregii omeniri, aş vrea ca poporul Tău să aibă parte de linişte şi să rămână departe de dezbinări. Fie pacea şi liniştea celor credincioşi şi cu cei aflaţi în rătăcire. Fiindcă numai întru dulceaţa acestei părtăşii vor putea şi aceştia să fie îndreptaţi şi aduşi pe calea dreaptă. Nimeni să nu se aşeze în calea altuia: aibă fiecare parte şi să se bucure de tot ce-i doreşte sufletul.

   Cuvine-se, totuşi, ca tot omul cu mintea limpede să ştie că nimeni nu va putea vieţui în sfinţenie şi în curăţie de nu-l vei chema Tu întru odihna sfintelor Tale predanii. Cei ce vor voi să i se sustragă, găsi-vor lăcaşele înşelăciunii, aşa cum le-a fost voia; nouă, pregătită ne este casa cea prea-strălucitoare a adevărului Tău. Dar ce dai Tu pe cale firească le dorim şi noi lor, la rându-ne, în aşa fel încât în obşteasca bună-înţelegere să le fie şi lor hărăzită aflarea bucuriei.

   *Ţie, Dumnezeule Preaînalt, mă rog eu astăzi: fii bun şi îngăduitor cu făpturile Tale din ţinuturile Răsăritului; locuitorilor din provincii (care vreme atât de îndelungată au suferit de pe urma împilărilor) dă-le- prin mine, slujitorul Tău- tuturor tămăduire! Nu fără temei îţi cer eu aceasta- o, Stăpâne a toate, Dumnezeule sfânt; căci sub îndrumarea Ta am început eu şi am săvârşit a lucra pentru izbăvirea oamenilor; însemnul Tău l-am purtat eu pretutindeni în fruntea oştilor mele biruitoare; şi de mi-or cere-o îndatoririle mele, sub aceleaşi însemne ale puterii Tale îmi voi înfrunta din nou duşmanii. De aceea şi sufletul meu limpede împletit din dragoste şi din teamă, în seama Ta mi l-am lăsat. Numele Tău după cuviinţă îl iubesc, însă puterea Ta o cinstesc, cunoscută făcându-mi-o Tu prin dovezi fără de număr şi spre întărirea credinţei mele. De unde îndemnul meu de acum este să pun eu însumi umărul la înnoirea preasfântului Tău locaş pe care netrebnicii şi nelegiuiţii aceia l-au pângărit în pustiitoarea lor rătăcire a minţii. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui..., op. cit. cartea a 2-a, cap. 56, 55, PSB, vol. 14, p. 106)

   O altă preocupare esenţială şi responsabilă a Împăratului a fost emiterea de epistole către ierarhi, privind construirea de noi lăcaşuri de cult şi restaurarea celor vechi, precum şi rugămintea expresă adresată locuitorilor din Eparhii, aparţinători religiei politeiste, de a se converi la creştinism.

   Foarte relevantă ni se pare epistola imperială trimisă lui Macarie- episcopul Ierusalimului, privind construirea Catedralei Răstignirii:

   Indulgenţa Salvatorului nostru este atât de minunată, încât cred că niciun cuvânt nu este îndeajuns să exprime minunea aceasta. Faptul că mormântul celor mai sfinte Patimi a trebuit să rămână ascuns în pământ, pe durata unei atât de îndelungate perioade, până în vremea când, prin intermediul morţii duşmanului tuturor, urma să strălucească pentru robii lui eliberaţi, depăşeşte, cu adevărat, orice fel de formă de admiraţie. Dacă toate persoanele înţelepte din toată lumea s-ar fi adunat într-un singur loc şi ar fi urmat să încerce să-şi exprime real admiraţia faţă de acest lucru, nu ar fi putut, câtuşi de puţin, să abordeze această problemă, fiindcă atât de mult credinţa minunii depăşeşte firea gândirii omeneşti, pe cât cele cereşti au fost create mai puternic decât cele omeneşti.

   De aceea, acesta este pentru mine şi va fi întotdeauna primul şi singurul scop; aşa cum credinţa adevărului îşi arată zi de zi cele mai noi minuni, cu toată înţelepciunea şi dăruirea ei, tot aşa şi sufletele noastre, ale tuturor, în jurul legii celei sfinte, ajung să fie mai importante. Vreau să crezi în lucrul care este clar pentru toţi şi care prezintă interes pentru toţi, cum ar fi acel loc sfânt, căruia, prin porunca lui Dumnezeu, i-am dat la o parte zapisul cel ruşinos al idolului (dărâmarea templului Afrodotei din Ierusalim), ca şi când l-aş fi eliberat de o greutate în plus.(Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., cartea a 3-a, cap. 33 / Teodoret, cartea 1, cap. 16 )  

   Acelor epistole le-a alăturat altele cu caracter moral-creştin, educaţional-catehetice.

   Epistolele imperiale descoperă un monarh cu cuget curat, înflăcărat în dreapta credinţă, adâncit în înţelepciune, cu o trăire profund duhovnicească, un zelos al dragostei pentru unitatea ortodoxă a Bisericii Domnului şi un mare mărturisitor al trăirii hristice.

   Convocarea Întâiului Sinod Ecumenic al Bisericii Apostolice, care a combătut marea erezie a lui Arie, confirmă încă o dată intrevenţia şi protecţia Proniei divine de care s-a bucurat Marele Constantin.

   Împăratul a elaborat un decret pentru întrunirea Primului Sinod Ecumenic, transmis sub formă de epistole personale şi înmânat episcopilor. El a respins rezolvarea disputelor teologice pe cale legiuitoare, dându-şi corect seama că numai un organ suprem de autoritate bisericească cum ar fi Sinodul Ecumenic poate reuşi o înţelegere comună, unanimă în problemele dogmatice ale Bisericii. Decizia împăratului Constantin este fundamentală, atât în plan eclesiologic cât şi cel istorico-politic, stabilind totodată relaţiile dintre Biserică şi Stat într-un cadru de o importanţă vitală.

   Eclesiologic vorbind, convocarea Întâiului Sinod Ecumenic este de o importanţă covârşitoare, întrucât el devine de la început până la sfârşit un Organ Suprem de Autoritate al Bisericii Apostolice Soborniceşti. Deschizând drumul celorlalte Sinoade Ecumenice, Întâiul devine şi cel mai important, fiindcă el lasă şi procedura de desfăşurare a următoarelor. Sinodul Ecumenic devine însăşi Biserica Ortodoxă, iar prin călăuzirea dumnezeiescului Duh Sfânt, decizia sinodalilor capătă valoare şi autenticitate absolută.

   Aşadar, Primul Sinod consfiinţeşte Bisericii o conştiinţă ecumenică.

   Conştiinţa ecumenică este expresia voinţei Mântuitorului Hristos:

   Acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor.

   La Întâiul Sinod Ecumenic, precizează Sfântul Ioan Gură-de-Aur (şi la celelalte, adăugăm noi, n. a.), Hristos este prezent, prezidează şi legiferează toate hotărârile. (Împotriva iudeilor, Cuvântul al III-lea, P.G. 48, col. 865)

   Întâiul Sinod Ecumenic pune bazele unei colaborări fructuoase, noi, reciproce între Biserică şi Stat. Ortodoxia conferă Statului normele unităţii spirituale şi moral-călăuzitoare conducătorilor politici, iar Statul sprijină activitatea misionară, materială şi lupta împotriva duşmanilor Bisericii. Legându-şi soarta de Biserică, Statul îşi asumă astfel, neînţelegerile şi disputele dogmatice apărute în sânul Eclesiei.

   Statutul Bisericii Ortodoxe este clar, ferm şi veşnic:

   Biserica fiind un organism înfiinţat de Dumnezeu, nu se supune şi nu poate fi condusă decât de Iisus Hristos-Întemeietorul ei. Atât!

   Prin alcătuirea Simbolului de credinţă (Crezul), Întâiul Sinod Ecumenic a stabilit veşnic bazele dogmei trinitare.

    Mitropolitul Calinic Delikanis cercetează la muzeul britanic manuscrisul sirian, privind convocarea Sinodului de către Împărat:

   Constantin învingătorul, cel mai mare, mai respectat, către toţi episcopii.

   Pentru mine nimic nu este mai de cinste decât religia şi cred că acest lucru este clar pentru fiecare dintre voi... De aceea vă chem pe voi, toţi fraţii mei iubiţi, să vă adunaţi la Niceea. Fiecare dintre voi să cerceteze motivul pentru care vă chem fără amânare şi în cel mai scurt timp să ne adunăm, ca să fiu prezent ca privitor la lucrările sinodului. Iubiţii mei fraţi, Dumnezeu să vă ocrotească.(Calinic, Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Atena, 1997, p. 87)

   În cuvântul de deschidere al Sinodului, Împăratul Constantin i-a uimit pe cei prezenţi cu zelul său înflăcărat  al buneicuviinţe:

   Nu este potrivit, în timp ce sunt om, să-i aud pe clerici cum se învinovăţesc între ei... Urmaţi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iertaţi-vă unul pe celălalt şi haideţi să ne ocupăm de credinţa noastră, fiindcă de aceea ne-am adunat aici. (Eusebiu, Cuvântul al III-lea, P.G. 20, col.1069-III, 13; Socrate, P.G. 67, col. 65- I, 8; Sozomen, P.G. 67, col. 920- I, 20; Ghelasie, P.G. 85, col. 1244- II, 8)

   Deşi cei 318 Sfinţi Părinţi participanţi la Sinod au avut toată libertatea şi girul Duhului Sfânt, în a hotărâ voinţa lui Dumnezeu, totuşi împăratul Constantin a găsit de cuviinţă ca deciziile sinodale să fie şi de lege întărite:

   Binenţeles că voi sunteţi episcopi în interiorul Bisericii, însă eu am fost rânduit de Dumnezeu să fiu episcop în cele din afara Bisericii.

   Aşa cum Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în Om, în Fecioara Maria este cel mai suprem şi sublim fapt: Nou sub soare, aşa termenul deofiinţă, care-L re-aşează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sânul Sfintei Treimi, este Stâlpul şi Temelia Întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea, altfel spus un al doilea fapt divin: Nou sub soare.

   Sfântul Nectarie subliniază importanţa covârşitoare a Primului Sinod Ecumenic al Bisericii lui Hristos:

   Dacă Mântuitorului Hristos Îi datorăm cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, împăratului Constantin îi datorăm iniţiativa acestui Sinod Ecumenic, fiindcă dacă acest Sinod nu se întrunea, îndrăznesc să spun, că adevărata credinţă ortodoxă ar fi dispărut iar lucrarea mântuirii ar fi rămas pe jumătate făcută.

   Deci adunarea Sinodului I Ecumenic a fost şi insuflarea voinţei dumnezeieşti, ca să păstreze desăvârşită lucrarea mântuitoare, să o păstreze şi să o transmită generaţiilor viitoare. Oricum, de Dumnezeiescul Duh au fost inspiraţi Sfinţii Părinţi, care şi-au asumat lupta împotriva lui Arie...  (Sfântul Nectarie, Sinoadele Ecumenice, p. 93)

   O altă părere tulburătoare despre importanţa Sinodului I Ecumenic este şi cea a lui Constantin Paparrigopoulos:

   Dacă Simbolul de credinţă nu ar fi fost păzit de greşelile lui Arie sau dogma despre persoana lui Hristos nu ar fi fost păzită, Creştinismul ar fi recurs la o dogmă filosofică (cum s-a întâmplat în Apus, după 1054, n.a.) şi s-ar fi pierdut adevărul de credinţă. Nu numai lumea medievală elenistă dorea să sprijine partea cea mai importantă a existenţei acestuia, dar şi întreaga civilizaţie urma să respingă atacurile cele mai puternice ale vrăşmaşului, după 1500 de ani, când au avut loc primele Sinoade Ecumenice ţinute de Constantin cel Mare şi Teodosie cel Mare. (C. Paparrigopoulos, Relaţia Noului Elenism cu Bizanţul. Realităţi istorice, 1976)

   Dintre cuvântările de mulţumire adresate de sinodali împăratului, consemnăm pe cea a Sfântului Eustatie, singura care s-a păstrat:

   Mulţumim lui Dumnezeu, puternice împărat, care te întăreşte în împărăţia pământească. Acestuia, Care cu ajutorul tău a distrus înşelătoria demonilor şi a readus liniştea între credincioşi. Fumul demonilor a încetat, iar neruşinările politeismului idolatru au fost alungate. Întunericul necunoştinţei a fost alungat, iar lumea este acum luminată de lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Tatăl este slăvit, ne închinăm Fiului, dimpreună cu Acesta şi Duhului Sfânt, Treimei celei deofiinţă, şi Dumnezeirii mărturisite în trei ipostasuri.

   Aceasta este armura împăratului şi puterea evlaviei lui. Pe aceasta a păzit-o Dumnezeu fără să fie atinsă. Niciun eretic să nu înlăture de acum încolo ceva din Treime. Motivul acestei adunări este Arie şi cuvântările lui provocatoare. Acesta, într-un  mod pe care nu-l cunoaştem, după ce a mers către clerul din Alexandria, s-a aşezat între noi, iar cele ce învaţă sunt străine şi diferite de învăţătura Profeţilor şi a Apostolilor.

   Iar acest lucru se întâmplă fiindcă acestui slujitor al făpturii nu-i este ruşine de Fiul Cel Unul-Născut, de Tatăl cel deofiinţă, şi aşează făptura în acelaşi loc cu Ziditorul ei.

   (Eustatie al Antiohiei, Allocutio ad Imperatorem Constantinum, P.G. 18, col.673)

   *Arie, Ariel, în limba hebraică înseamnă leu, aprig, casă, cetate, etc. Este şi un nume de persoane binecunoscut în Vechiul Testament.  (IV Regi, 15, 25; Isaia 29, 1-2; 1 Macabei, 12, 7, etc.)

   Arie este un personaj participant la complotul împotriva regelui lui Israel, Pecahia:

   Dar împotriva lui (Pecahia)s-a răzvrătit Pecah, fiul lui Remalia, cel de-al treilea în rang după el, împreună cu Argob şi cu Arie, care aveau cu ei cincizeci de bărbaţi din Galad şi l-au lovit în Samaria, chiar în turnul casei regale, l-au omorât şi s-a făcut rege în locul lui.  (Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 413)

   Arie, născut în Libia, preot slujitor la o biserică din Alexandria, se răzvrăteşte împotriva Bisericii lui Hristos, fondând erezia care-i poartă numele arianismul: concepţie raţional-umanistă, anti-trinitaristă, care contestă egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu- Tatăl, negând dumnezeirea Fiului, care spune ereticul: este o creatură, schimbător, mărginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui.   (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 122)

   Arie- ereticul a fost anatematizat alături de discipolii săi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Sfârşitul groaznic al lui Arie a fost hotărât de Dumnezeu, Cel împotriva căruia s-a răzvrătit.

   Nu este de mirare erezia lui Arie, care nu este prima, dacă ţinem cont că acest „concept”, ca formă de combatere s-a născut prin „purtarea de grijă”a rabinilor în primele veacuri creştine, care au alcătuit Talmudului iudaic şi pe cel babilonian.

   Evangheliile trebuiesc arse, - zicea hahamul Tarphon, - căci păgânismul este mai puţin periculos, pentru credinţa noastră decât creştinismul. (Bernard Lazare, L’Antisemitisme, p. 47)

   În aceeaşi lucrare autorul consemnează la pagina 7:

   Poate chiar că ovreii- dacă n-ar fi avut decât Biblia, drept carte sfântă- s-ar fi contopit în Biserica creştină născândă... Un lucru însă împiedică fuziunea şi menţinu pe ovrei printre popoare, - şi acest singur lucru fu elaborarea Talmudului. (idem, L cit., p. 7)

   Deviza supremă după care funcţionează Talmudul este:

   tob şebegoim harog! (pe cel mai bun dintre creştini, ucide-l!)

   O a doua deviză la fel de infernală ca prima, încolţită în mintea lui Iuda Ha-Kadoş, autorul Mişnei, sună astfel:

   Trebuie să-i facem pe creştini să lupte ei înşişi, în contra creştinismului!

(Dr. Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel /Vicovia, Bacău, 2010, p. 119)

   Şi într-adevăr, se văzură atunci apărând, una după alta, nenumărate erezii care se succedară neîncetat, din primele secole ale creştinismului şi până astăzi.

   Prin sofisme, ovreii înşelară pe creştini şi mai ales pe neofiţi şi îi transformară în ereziarci, care în urmă căutară să distrugă spiritul creştinesc. (Copin-Albancelli, Le drame masonnique. II, p. 381-384)

   Astfel s-au format toate ereziile care, - de la Ebionism, până la Protestantism, - recunosc o origine ovreiască. S-ar putea face istoria curentului ovreiesc în Biserica creştină, - istorie care ar merge de la Ebionismul primitiv, la Protestantism, - oprindu-se între alţii la Unitari şi la Arieni. (Bernard Lazare, L’Antisemitisme, p. 50-51)

   Printre cele mai importante dintre aceste erezii ale ovreilor menţionăm:

   Ebionismul (ebionim = sărac) şi Elkesaismul apărute la sfârşitul primului secol şi formate din judaisanţi încăpăţânaţi, care voiau să ţină sabatul şi aveau repulsie să convertească pe gentili.

   Aceste erezii renăscură, mai târziu, sub numele de Nazarenism sau doctrina creştinilor circumcişi, de Anti-trinitarism, de Quarto-decimanisme etc... şi se stinseră în cursul veacului al IV-lea. (B. Lazare, op. cit. p. 50)

   Ele reînviară, pe la sfârşitul secolului al XII-lea, în Italia de sus, constituind Pesaginismul.

   Din veacul al IV-lea până în al VII-lea, istoria ovreilor este legată de istoria Arianismului, de izbânzile şi de înfrângerile lui. Această erezie, care atacă Sfânta Treime, reuşi aproape să despartă în două creştinismul şi ajutată de mai mulţi împăraţi, îi ameninţă chiar existenţa. (Sf. Tertulian, De adversus judaeos, /Sf. Grigore de Nyssa, Testimonia adversus judaeos ex vetere Testamente, /Sf. Augustin, Oratio adversus judaeos, /Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim, Sf. Ioan Gură-de-Aur, Adversus judaeos, Moise Maimonide, Iad Hacazaca, Rachi de Troyes, Tosafot, Iosef Karo, Şulhan-Aruk, Bartolocci, Talmudul, Moise Schwab, Talmudul, Eisenmenger, Ierusalimul descoperit, August Rohling, Pentru ca să ştie Iuda că nu tratăm cu uşurinţă cărţile sale sfinte; Judenspiegel im Lichte der Wahrheit (Oglinda ovreiului în lumina adevărului); Evreul după Talmud,  Monahul Neofit /ex-rabinul Cavsolalviţiu, Înfruntarea..., Kalixt de Wolski, Tainele Kahalului,  Bogdan Petriceicu Haşdeu, Talmudul ca profesiune de credinţă a poporului Israelit, etc., Bernand Lazare, op. cit., p. 69-70)

   Biserica nu a suferit niciodată, - de la început şi până în epoca actuală sau francmasonică, - ca în timpul persecuţiilor ariene.(Hergenroether, Histoire de l’Eglise, T. II, Ed. Delhomme et Briguet, p. 22)

   Între hotărârile şi deciziile prioritare ale Sinodului I Ecumenic şi cele exprese ale Împăratului Constantin cel Mare s-au numărat:

-          stabilirea Zilei de cinstire a Învierii Domnului, Duminica;

-          libertatea religioasă a tuturor confesiunilor;

-          cinstirea supremă a creştinismului;

-          legiferarea expunerii simbolurilor creştine în întreg imperiul;

-          întărirea economică a Bisericilor locale şi eliberarea clerului de de greutăţile financiare publice;

-          a înlesnit prezenţa creştinilor în armată şi în ierarhia publică;

-          a făcut daruri bisericilor şi a împărţit gratuit grâu locuitorilor Constantinopolului şi locuitorilor săraci ai Imperiului;

-          a împodobit noua Capitală a lumii cu porfira de lumină a ortodoxiei;

-          a emis edictul care restituia bisericilor toate bunurile sechestrate de prigonitorii şi persecutorii anti-creştini;

-          a interzis cultul personalităţii împăratului;

-          a manifestat evlavie şi cinstire faţă de Clerul superior al Bisericii şi mare veneraţie faţă de martirii lui Hristos;

-          a ctitorit zeci de biserici-catedrale, chiar şi pe cea a Sf. Ap. Petru  de la Roma;

-          a sprijinit dorinţa mamei sale în încercarea de a găsi lemnul Sfintei Cruci la Ierusalim;

-          a adaptat legile statului la principiile creştine ale Evangheliei;

-          s-a preocupat de soarta creştinilor din alte regate sau imperii;

-          a purtat grija faţă de propăvăduirea Cuvântului evanghelic, etc.

   Anterior Bisericile locale se orientau ca mod de calcul după temeiul iudaic, fapt care-l deranja extrem pe Constantin cel Mare, mâhnire pe care o exprimă în epistola imperială trimisă Bisericilor locale:

   S-a considerat că este nevrednic să serbăm acea preasfântă sărbătoare după obiceiurile iudeilor, care după ce şi-au întinat mâinile cu crima cea fără de cinste, rămân fireşte orbi la suflet şi la nefericirea lor... Deci, să nu avem nimic comun cu poporul duşmănos al iudeilor. Şi acest lucru, fiindcă de la Mântuitorul am primit un alt drum, iar pentru credinţa noastră preasfântă este nevoie de un alt drum. Aceia care l-au ucis pe Domnul, nu pot gândi bine fiindcă şi-au pierdut minţile, fiind conduşi nu de logică, ci de năpustire fără frâu. (Eusebiu de Cezareea, Cuvântul al III-lea, P.G. 20, col. 1073- III, 18)

   Oameni buni, stau şi mă întreb de o infinitate de ori: cum e cu putinţă ca cineva, fie om (individ), fie comunitate, fie seminţie, fie ore, fie zile, fie luni, fie ani, fie secole, fie milenii, să-L urască din toată fiinţa lor întunecată, pe Dumnezeul lumii, Dumnezeul Luminii Iisus Hristos-Creatorul a toate, care şi pentru monştrii urii se roagă să se lumineze şi să iubească, Frumosul, Binele şi Adevărul, Dreptatea?

   Şi tot de o infinitate de ori nu găsesc răspunsul!

   Cum este cu putinţă aşa ceva, când nici Diavolul nu-L urăşte pe Dumnezeu? El îl invidiază, se luptă împotriva Lui, îl mărturiseşte cu frică şi cu cutremur, vrea săi strice planurile mântuirii lumii, dar în mod indirect îl slujeşte pe Dumnezeu şi oamenii în planul divin de mântuire a lumii.

   Această ură este supranaturalul malefic. Îl depăşeşte chiar şi pe îngrozitorul Satana. Ura lor merge mână-n mână cu contestarea lui Dumnezeu, ceea ce este şi mai grav: este oribil!

    Numai că a contesta pe cineva înseamnă că Acel cineva există. Nu poţi contesta ceea ce nu există. Aşadar, acei monştri ai urii Îl mărturisesc pe Dumnezeu Iisus Hristos, urându-L cu patimă.

    Un lucru este cert: ei, cu tot neamul și cu toate rubeniile lor nu pot acumula atâta ură, câtă Iubire oferă Mântuitorul Hristos tuturor oamenilor buni, răi, urâtori de Hristos și de Biserica Sfântei Ortodoxii !

   Doamne apără-ne, luminează-ne şi păzeşte-ne cu focul Iubirii Tale!

   Înaltele valori morale izvorâte din Sânul neamului traco-geto-dac şi al augustilor săi părinţi, îl situează pe Împăratul Constantin în sfera marii înţelepciuni, amprenta profundei culturi spirituale asumate.  

   Suntem datori să acceptăm că împăratul Constantin, punând în aplicare concepţia creştină despre garanţiile reciproce şi dreptate este primul conducător din lume care, prin formula sa de guvernare, a introdus conceptul de politică socială. (Kostas V. Karastathis, Marele Constantin ..., op. cit. p.235)

   Marele Constantin, spune profesorul Vlasie Ioan Fidas, în alocuţiunea sa: este, prin excelenţă, o personalitate politică şi religioasă a întregii lumi creştine, cel care a stabilit conţinutul istoriei universale într-un mod unic, nu cu criterii depăşite, ci cu criterii contemporane, pentru a pune în valoare marea lui viziune. Fără această viziune, nici Europa nu ar fi avut parte de vreo moştenire anume, şi nici lumea nu ar fi avut o asemea strălucire crescândă în ceea ce priveşte mesajul creştin despre Dumnezeu, despre om, despre lume.

   Ceea ce s-a întâmplat în istoria omenirii după Marele Constantin a fost fie o întindere treptată a strălucirii propriei viziuni, cel puţin până în secolul XV, fie, după secolul al XVI-lea, antiteza conferinţelor poziţiilor ateiştilor din istoria mai nouă a gândirii europene, legată de slăbirea şi zdrobirea acelei viziuni.

   În acest fel, atât epoca istorică a lumii creştine constantiniană, cât şi cea anti-constantiniană, a existat întotdeauna şi va rămâne continuu în epicentrul frământărilor politice, religioase, spirituale şi sociale, care astăzi se prelungesc cu viziunea cercetărilor contemporane, de obicei anti-fatice, pentru realcătuirea identităţii Europei unite. (Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin cel Mare cel întocmai cu Apostolii, Trad. din lb. greacă: Preot Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă, Alexandria-2013, p.18)

   Faima imperială a Marelui Constantin, a crăiescului său Oraş, centrul unei lumi de lumină, cum îl numea Sir Steven Runciman şi a milenarului imperiu traco-geto-dac, n-au putut fi umbrite, nici de tirania romană, nici de uraganul musulman pustiitor, nici de apocalisul gândirii apusene, care s-a revoltat din ţâţâni să deformeze, să calomnieze şi să profaneze adevărul istoric.

   În mod plenar pe împăratul Constantin cel Mare, la interesat dincolo de realizările fireşti ale unei domnii moral-sănătoase, întemeierea supremă a Ortodoxiei.

   Girând garanţia armoniei Bisericii şi consolidând unitatea societăţii, Împăratul Constantin cel Mare, confirmă responsabilitatea  celui mai mare Om de stat al istoriei universale, respectiv al politicianului prin excelenţă.

   Amintind de lupta, credinţa şi dragostea Apostolului Pavel, cu care se aseamănă: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit (Timotei 4, 6-8), Împăratul Constantin primeşte Taina Sfântului Botez la finalul misiunii sale cereşti, pe pământ, având conştiinţa împăcată şi împlinită:

   În clipa asta pot, cu adevărat, spune că sunt fericit; acum ştiu că m-am învrednicit de viaţa cea fără de moarte şi că m-am împărtăşit de dumnezeiasca lumină. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., op. cit. p. 184)

   Marele Împărat primind pecetea dumnezeirii, înveşmântat cu mantia Duhului, a refuzat să mai poarte mantia de porfiră imperială, mulţumindu-se doar cu hitonul cel alb al Botezului, peste care şi-a pus brâul smereniei şi al nemuririi.

        Se poate concluziona deci că, fără credinţa puternică şi autoritatea imperială a lui Constantin cel Mare, creştinismul ar fi rămas infirm, iar idolatria ar fi supravieţuit foarte mult timp.

   Fără adânca sa forţă spirituală, responsabilitatea misiunii sale ar fi rămas doar o idee, fie ea chiar şi augustă.

  Comportamentul său pe toată durata vieţii trăite a fost exemplu imperial de cumpătare şi într-un permanent echilibru regal.

  Toată viaţa lui a trăit ca un Om şi ca un Creştin profund mărturisitor.

  Toată viaţa sa a fost o urmare a Împăratului absolut Iisus Hristos.

  Toată viaţa sa îşi pregăteşte finalul pământesc pentru pragul ceresc.

   Dispreţuind cultul personalităţii, atinge înalta autoritate a unui Erou universal.

   Păşind pe Calea lui Hristos, misiunea sa imperială capătă apoteoza majestăţii divine.

   Transformă propria conştiinţă religioasă şi pe cea a creştinilor din imperiul său într-o identitate sobornicească.

   Mărturisindu-şi faptic dreapta credinţă, sprijină şi călăuzeşte poporul spre Biserică.

   Toate însuşirile sale răsfrânte în aura Duhului Sfânt, îi conferă autoritatea ortodoxă de a substitui teoria cosmocentrică a antichităţii greco-romane cu învăţătura teocentrică a creştinismului.

   În persoana Marelui Împărat Constantin s-au întrepătruns armonios şi sublim conştiinţa istorică a suveranului şi conştiinţa morală a creştinului.

   Împăratul Constantin cel Mare a catehizat Statul aducându-l în Biserică, în timp ce Apusul a laicizat Biserica transformând-o în Stat.

  Marele Constantin primeşte credinţa direct de la Dumnezeu, o mărturiseşte, i se dăruieşte fiinţând în Biserică.

  Ca trac şi-a asimilat conştiinţa geto-dacă, a înaintaşilor punând bazele unei  înfloritoare culturi şi civilizaţii creştin-ortodoxe.

   Toate virtuţiile sale excepţionale şi responsabilitatea plenară a desăvârşirii lor i-au conferit aureola celui mai mare Comandant al istoriei şi aura de Apostol al Mântuitorului.

   Creând un Imperiu Ortodox, i-a lăsat o mostenire spirituală, milenară.

   Strălucitor la chip, cu suflet de lumină, cu har în cuvânt, cu dreptate în inimă, cu evlavie de ascet, cu pătrundere mistică, neclintit în credinţă, biruitor în nădejde, jertfitor în cruce s-a dăruit total Iubirii divine.

   Creştinii ortodocşi îl venerează, iar adversarii necreştini îl admiră.

   Toţi oamenii îl preţuiesc într-un fel sau altul, mai puţin sau deloc creştinii din Apus.

   Crucea de foc a coborât la el pe pământ, iar el s-a înălţat cu jertfa sa la cerul Crucii.

   Istoria l-a gravat artistic în timp, iar Dumnezeu şi l-a ales în Sfatul Său de Taină.

   Omul cel Mare al istoriei a devenit Sfântul Constantin întocmai cu Apostolii dumnezeirii Mântuitorului Hristos.

Brusturi –Neamț, Nașterea Domnului, 25 Decembrie 2013